Zumzetul invizibil al Bucureştilor

Pe vremea mea, când locuiam în Bihor, Cluj sau chiar în Timiş, ţânţarii erau nişte fiinţe detestabile, dar, totuşi, rezonabile. Pe semne că mitul bunului-simţ ardelenesc era mai degrabă valabil în cazul lor, pentru că oamenii demult au pierdut pe drum această trăsătură de caracter.

Când m-am mutat în Bucureşti, cunoscuţii se uitau la mine compătimitor – aglomeraţie, oameni răi, nebunie -, neţinând cont de faptul că, în amalgamul oraşelor noastre, omenia şi mârlănia au ajuns să fie distribuite relativ uniform. De fapt, adevărata şemecherie în Bucureşti e cea a ţânţarilor.

În Bihor, ţânţarii aveau un oarecare spirit omenos. Te bâzâiau noaptea pe la urechi, te înţepau, dar lupta era cât de cât egală. Te alegeai cu mâncărimi, dar mai apucai şi să dai cu sete în câte o zburătoare ghiftuită din sângele tău. În Bucureşti, îşi face de cap ţânţarul invizibil. Altfel nu-mi explic. Nu-l auzi, nu-l vezi, nu-l simţi. Te trezeşti doar roşu, umflat şi curpins de nevoia de a te scărpina, ca lovit de vărsatul de vânt.

Sigur, la mijloc este şi o greşeală de abordare, pe care mi-o asum. Lipsa plaselor de la geamuri se poate să fi fost un îndemn neintenţionat, o invitaţie accidentală, cum tipa cool a liceului îi zâmbeşte involuntar tocilarului care se îndrăgosteşte iremediabil de ea. Nu pot să nu mă gândesc, totuşi, cuprins de sentimente nu tocmai pioase, la iubita noastră administraţie locală…

Leave a Reply