Tag Archives: principii

La plecarea doamnei K

De patru zile, de când Laura Codruţa Kovesi nu mai este şefa DNA, nu am simţit nevoia să scriu ceva pe această temă întoarsă deja de alţii pe toate feţele. Faptul i-a mirat pe unii amici, obişnuiţi cu apucăturile jurnaliştilor din această epocă a reţelelor sociale – instrumente care te fac de multe ori să cazi în păcatul unui spirit flecar. Nu mi-aş recunoaşte nici acum vreun drept de a mă băga în discuţie, dacă nu ar fi utile câteva precizări. În privinţa formei, nicidecum a fondului. În rest, dezbaterea îmi este profund indiferentă. Continue reading

O fotografie cât un tratat despre mentalitatea colectivă

După o pauză de aproximativ două săptămâni, am reușit să-mi recuperez blogul și să scap din situația ingrată de blogger fără blog. Nu e prima dată când îmi promit să-mi redescopăr consecvența pierdută, dar am toată înțelegerea din lume pentru mine însumi: de fiecare dată o fac plin de sinceritate.

Și pentru că o fotografie face tot atât de mult cât o mie de cuvinte (mama lor de fotografi, ei or fi scos vorba asta de-a dreptul jignitoare la adresa celor care trăiesc din scris), postez și eu o imagine descoperită azi pe facebook. Fotografia asta, cu omul care cere drumuri bune deși și-a înmatriculat mașina în Bulgaria, spune povestea vieților nostre: „Alții să fie integri și să-și facă datoria, eu mă strecor printre reguli și principii.” Continue reading

Perspectivă asupra mizeriei

Dacă îţi bagi nasul în rahat, o să te murdăreşti şi o să ţi se pară că viaţa pute. Trânteam zilele trecute fraza asta pe twitter. Recunosc, poate suna destul de vulgar, mai ales dacă nu cunoşti raţionamentul care m-a dus la o asemenea concluzie. Acum, pornind de la această afirmaţie şi de la cea făcută de Nichita Stănescu în înregistrarea audio de mai sus, vreau să dau mai departe un principiu pe care eu l-am învăţat pe pielea mea, într-un mod de multe ori dureros. Sper să vă fie de folos.

Sunt, într-adevăr, la fel ca toţi ceilalţi oameni, ceea ce-mi aduc aminte despre mine însumi. Starea mea de spirit şi comportamentul meu sunt condiţionate de lucrurile care îmi sunt cel mai bine ancorate în memorie. Experienţele prin care trec, lucrurile pe care le învăt, ceea ce am citit sau am vizionat, toate mi-au pătruns în creier şi au contribuit la caracterul meu, la formarea obiceiurilor mele şi a viziunii mele asupra lumii. La fel cum mâncarea îmi influenţează organismul pe termen scurt şi pe termen lung, lucrurile care îmi hrănesc mintea îşi lasă şi ele amprenta asupra vieţii mele.

Sunt câteva “produse” pe care mi-aş dori să nu le mai consum. Sunt câteva părţi din mine pe care nu aş mai vrea să le “hrănesc”.  Îmi dau seama că ştirile de la televizor nu mă ajută cu nimic, ci îmi creează senzaţia că în ţara noastră şi în lume se întâmplă numai lucruri rele şi că viaţa e un chin pe această planetă. Scandalurile din lumea fotbalului şi din politică îmi produc dezgust şi dezamăgire, iar în final ură. Certurile din mediul online mă fac egoist şi invidios. Am o listă lungă de asemenea mizerii pe care mi-am permis în prima frază să le descriu folosind termenul “rahat”. Pentru că mi-am băgat zi de zi nasul în ele, am ajuns nu numai să urăsc lumea şi ce se întâmplă în ea, dar şi să multiplic chestiunile care îmi repugnă.

Ce e de făcut în cazul meu? Ce e de făcut în cazul tuturor celor care îşi dau seama de gunoul lumii şi nu vor să zacă relaxaţi în el? Metoda ochi-minte cred că e cea mai bună. Îmi voi proteja ochii de mizerii, de scandaluri, de bârfe, de cancanuri, de crime, violuri şi nu îi voi permite minţii mele să zăbovească asupra lor mai mult decât e necesar şi decent. Nu mai vreau să-mi alimentez pornirile naturale către egoism, ură, invidie, negativism, fatalism şi lăcomie. Golul lăsat de toate mizeriile lumii, vreau să îl umplu cu lucruri folositoare unui spirit sănătos.

Acestea fiind spune, sper dragi prieteni că aţi înţeles care ideea primei fraze din acest articol. Ştiu că lecţia învăţată pe pielea mea va fi una foarte utilă dacă voi reuşi să o pun în aplicare. Mi-am plăcea să ştiu că experienţa mea şi concluziile mele au reuşit să vă împingă către o autoanaliză. Suntem ceea ce ne aducem aminte despre noi înşine şi lumea în care trăim este tot ceea ce ne aducem noi aminte despre ea. Vreţi o lume în care să vă placă să trăiţi? Vreţi o ţară în care să fiţi respectaţi? Întoarceţi-vă privirea spre lucrurile frumoase şi respectaţi la rândul vostru. De frumos natural şi de artă cu siguranţă nu ducem lipsă. Viaţa e frumoasă sau urâtă. Depinde din ce direcţie o priveşti şi prin ce fel de ocheleri.

Fascinaţia nihilismului la români

nihilism

Nihilism = Atitudine, tendinţă, concepţie sau manifestare care neagă rânduielile, instituţiile, morala, tradiţiile culturale existente într-o societate dată, fără să le opună, în schimb, altele superioare; atitudine de negare absolută. – Din fr. nihilisme. (sursa: DEX 98′).

Dezamăgiţi sistematic de evoluţia stării de fapt a societăţii, românii par să fi adoptat fascinanta filozofie a nihilismului. Poate ca o modalitate la îndemână de a ne proteja de viitoarele dezamăgiri, am ajuns să credem de multe ori că “nimic nu mai contează, că moralitatea este arbitrară, că niciun Dumnezeu binevoitor nu guvernează lumea, că toate acţiunile ne sunt predestinate biologic, că dragostea este o senzaţie fizică inseparabilă de dorinţa sexuală.”

Într-un context plin de relativizări, nu e de mirare că ne este greu să mai credem în bun simţ, în altruism şi orice alte principii sociale şi/sau morale. În schimb, începem să acceptăm defectele şi trăsăturile negative de caracter ca fiind neutre. Ne aflăm într-o zonă gri a propriei conştiinţe. Ajungem chiar să nu mai vedem răul şi mizeria ca atare şi să le considerăm bune atâta timp cât ne fac să ne simţim bine sau nu ne afectează direct.

În lumea aceasta a relativizărilor, soluţia ar putea fi întoarcerea la absolut, la principii şi la morală. “Ceea ce e rău pentru mine s-ar putea să fie bine pentru altul” e o teorie falimentară. Fugind de limite şi îngrădiri, ne putem trezi dependenţi de o himeră a libertăţii. Iar acolo unde este dependenţă este şi limitare.

Nu, nu suntem chemaţi să trăim după propriile standarde. Îndrăznesc să o spun răspicat. Dacă morala şi deontologia ne sunt noţiuni străine, măcar bunul simt să încercăm să îl exersăm. Iar după ce vom fi ajuns acolo, să avem grijă să nu ne credem mai buni decât alţii şi să cădem de pe piedestal.

______________________________________________________________________________________

Am repostat acest articol din mai multe motive. Principale ar fi două: încerc să iau o pauză de la agitaţia cotidiană (inclusiv blog) şi subiectul mi s-a părut demn de a fi adus în actualitate.

Dilemă de duminică

Mă întreb cine a avut dreptate. Cel care a spus: “Cine nu are un principiu pentru care e gata să moară, nu merită să trăiască”, sau cel care a zis: “Când omul îşi pierde facultatea de a fi indiferent devine un asasin virtual”?  S-ar părea că de cele mai multe ori persecutatul sfârşeşte prin a deveni persecutor…

De vorbă cu prietenul Samuel

Una dintre persoanele cele mai carismatice pe care le-am cunoscut, a fost Samuel. Am avut multe de învăţat de la el. Încă mai am. Stilul lui captivant şi amuzant de a povesti m-a atras încă de când eram mic. Am petrecut împreună ore întregi. Timpul trecea incredibil de repede pe vremea aceea şi întâlnirile cu Samuel îmi ţineau loc de şi somn şi de mâncare. A fost un prieten adevărat.

Multe ar fi de povestit despre Samuel şi despre lucrurile pe care le-am învăţat de la el. Însă un lucru mi-a rămas adânc înrădăcinat în memorie şi în obişnuinţă. “Fă în fiecare zi ceva ce nu vrei să faci”, era unul dintre princiile lui. O spunea des şi o făcea negreşit. Eu nu reuşeam să înţeleg rostul unui asemenea obicei, iar el mi-o repeta mereu. Pe semne că repetiţia în sine era o exemplificare a principiului.

Au trecut anii şi eu am ajuns să-i dau dreptate. Pentru a reuşi să îţi faci datoria fără să suferi, trebuie să înveţi să faci zilnic ceva ce nu vrei. Prea curând am constatat adevărul zicalei conform căreia “cea mai coruptibilă persoană este propria persoană”. Aşa că mă lupt zilnic cu mine însumi, nu de dragul regulilor ci pentru binele meu. Mă enervează unii oameni şi îmi vine să înjur şi să îi pun la punct dar mă abţin. Nu vreau să mă ridic din faţa calculatorului pentru a face curăţenie dar totuşi o fac. Nu vreau întotdeauna să fiu civilizat, pertinent şi cu bun simţ şi totuşi îmi autoimpun aceste lucruri. Nu vreau nici măcar să scriu pe blog în fiecare zi dar stau până la ora două noaptea ca să o fac (ca acum). Sunt lucruri mărunte care devin obiceiuri. Iar obiceiurile, se ştie, îţi modelează caracterul.

Deci dacă aş avea un sfat de dat mai departe, acesta ar fi sfatul amicului Samuel: “Do something every day that you don’t want to do; this is the golden rule for acquiring the habit of doing your duty without pain.” Mare şmecher Samuel ăsta, şi un bun prieten. Ce dacă a trăit cu un secol înaintea mea şi oamenii îl ştiu doar după pseudonimul “Mark Twain”? Timpul şi celebritatea nu pot să strice prieteniile adevărate!

Un gând târziu

Dincolo de principii, idei şi obiective, ceea ce contează cu adevărat sunt oamenii. Cât de uşor uităm să ne pese de ei! Ajungem să îi călcăm în picioare, să îi umilim, să îi punem la punct şi să îi “ajutăm” să îşi vadă lungul nasului, pentru faptul că nu corespund principiilor şi ideilor noastre sau pentru că ne stau în cale.

De ce nu ne dăm seama oare de efectul cuvintelor noastre? Da, oamenii greşesc, o dau în bară, dar scopul este să îi ajutăm să îşi înţeleagă greşeala sau să îi facem să se simtă de doi bani?

Din ce în ce tot mai mult mă enervează oamenii (mai ales bloggerii) care se cred superiori, care se grăbesc să arate lumii cât de idioţi sunt alţii şi nu realizează propria idioţenie. Din păcate e plină blogosfera de astfel de oameni.

Vă rog, fiţi ambiţioşi, visaţi, luptaţi, dar nu călcaţi pe cadavre pentru a vă atinge obiectivele sau pentru a vă simţi voi bine!

P.S.: Nu mă refer la cineva anume.