I’ll be back!

Aş fi vrut să vă mai povestesc nişte aiureli auzite azi din greşeală în McDonald’s în Timişoara dar mor de somn. Tot la capitolul “aş fi vrut” trebuie să trec şi o listă de stiri interesante pe care le-am găsit prin ziare şi bloguri. Vă promit însă că mâine am să revin în forţă cu video-uri noi. Nu vă spun mai mult! 😛

P.S.: Am primit un mass pe YMess.

“Doi microbi:

-Azi mă simt groaznic.

– ???

– Sunt bolnav!

– Dar ce ai?

– Penicilina… ”

Tare bancul…. vechi dar tare! 😉 Pe mâine…

Aşteptaţi-mă şi pe mineeeeeee…

Offf ce mă enervează situaţia asta. Eu sunt toată ziua la muncă şi nu am timp nici să-mi verific mail-ul. În timpul ăsta bloggerii pe care îi citesc în mod regulat, scriu de mama focului pe blogurile lor. Zoso de exemplu publică o grămadă de articole în fiecare zi. Nu apuc nici să citesc tot ce mi se pare interesant prin blogosferă. Unde mai pui că îmi place şi să las comentarii la articole… În contextul ăsta realizez că am şi o grămadă de lucruri pe care aş vrea să le scriu pe blog la mine. Aş propune să se instituie ziua de 30 de ore dar mă tem că nu sunt (încă 😛 ) o persoană atât de influentă. Nu-mi rămâne decât să mă transform dintr-o persoană uneori lenesă, într-un adevărat maratonist. Fraţilor, aşteptaţi-mă şi pe mineeeeeeeeeeeee!!!

Aşa-i viaţa de artist, ziua vesel noaptea trist…

Nu ştiu ce fac majoritatea bloggerilor cât e ziua de lungă. Bănuiesc că nu toţi au succesul care să le permită să fie “bloggeri full time”. Ce pot însă să vă spun este felul în care mă ocup eu de acest blog. Mă trezesc la 7 dimineaţa, cu o oră şi jumătate înainte de a pleca la serviciu. De ce o oră şi jumătate? Pentru că îmi place să am timp să mănânc şi să-mi ordonez gândurile sub duş. În plus am şi un şef pasionat de punctualitate. Plec la serviciu cu eternul tramvai şi fac 20 de minute pe drum. De acolo decolez cu vreun Mitsubishi Pajero să bat borne topografice şi să măsor terenuri. Mă întorc pe la 15 la birou şi aştept să se facă ora 17 fără vreo preocupare clară. De la serviciu mă duc la universitate la cursurile masterale. Dacă am noroc ajung pe la ora 21 acasă, unde mă aşteaptă soţia mea preferată (şi singura). Pentru că ţin la căsnicia mea, vreau să petrec un timp cât mai bun cu ea. În fine… printre toate astea mai citesc câte un post pe blogurile ălea mai interesante şi îmi vărs conţinutul alambicat al creierului în blogul meu. Dacă din asta va rezulta un blog de calitate…? Rămâne de văzut. Între timp aş fi curios să ştiu cum reuşesc ceilalţi bloggeri să se ocupe de blogurile lor.

Completare la ultimul gând

Ideea precedentă nu e nicidecum sinonimă cu o teorie a relativismului. Chestiile relative îşi au rolul lor evident, dar dacă e să vorbim de poluri absolute şi adevăr absolut, eu sunt pentru 100%. Singura problemă ar fi că e mai greu de vorbit despre absolut în sfera noastră de preocupări. În fine… la ora asta am tendinţa să-mi dau cu părerea despre prea multe chestii (parcă folosesc prea des cuvântul ăsta). Pentru o tratare exhaustivă a subiectului (dacă se poate vorbi despre aşa ceva) vă dau bibliografia cu altă ocazie. :-)

Un gând de seară

Mi se pare că nu ne putem abţine în felul cum gândim. Ne place la nebunie să abuzăm de o gândire bipolară în orice domeniu. De la eterna împărţire a tuturor lucrurilor în bune şi rele, la subiectiva distincţie dintre corect şi eronat, dreptate şi nedreptate, stânga politică şi dreapta, Băsescu şi Tăriceanu, democraţi şi republicani, Mircea Badea şi Zoso, şi lista ar putea continua la nesfârşit. Ca o excepţie care întăreşte regula ar putea apărea şi o a treia categorie, pe ici pe colo, cea a indecişilor şi a scepticilor. Încă nu m-am lămurit dacă la noi la români este mai evidentă tendinţa asta sau este la fel peste tot.

“This is Sparta!”

A trecut ceva timp de la apariţia filmului “300”. A trecut ceva timp chiar şi de la apariţia parodiei “Meet the spartans”. Totuşi aruncând o privire peste lista mea de YMess, am observat că o anumită parte din film (sau din filme) este încă la modă. Replica “This is Sparta” se găseşte la avatare, la statusuri, chiar şi în ID-uri. Unele avatare mi s-au părut tare amuzante, aşa că m-am gândit să vă arat şi vouă câteva.

Pro sau contra bilingvismului în România?

Nu este ediţie de ziar online zilele astea care să nu menţioneze ideea conform căreia Marko Bela şi-ar dori (drăguţul de el) ca limba maghiară să devină limbă oficială regională în Transilvania. Dincolo de impulsurile de mânie izvorâtă din mândria noastră naţională la auzirea unei asemenea veşti, mă gândesc ce anume ar însemna chestia asta şi cum ne-ar afecta nouă existenţa. Cu toată tendinţa estompării parţiale a caracterelor naţionale în contextul comunităţii europene, oare aşa ceva este acceptabil? Unii ar spune că e o jignire la adresa celor care au luptat pentru patrie, alţii ar considera o asemenea idee ca fiind discriminatorie şi ultranaţionalistă. Unde să te mai plasezi în peisajul opiniilor în ziua de azi?

Hux a scăpat de laptop

După o zi întreagă de aşteptări, am aflat şi câştigătorul laptop-ului oferit de Beni Hux. Am câştigaaaaaaaaaaaaaaaaat….experienţă. După extragerea efectuată de Florin Grozea undeva pe o terasă din Bucureşti toată lumea se aştepta să iasă la iveală numele câştigătorului. Suspansul însă s-a prelungit până cu 3 minute după miezul nopţii când am aflat cu toţii: http://www.hux.ro/anunturi/castigatorul.html . Până se iveşte un nou concurs o să fiu convins că sunt “cel mai lipsit de noroc chior” cetăţean al patriei. Pe urmă o să-mi recapăt subit încrederea în premii câştigate pe degeaba. Să aveţi noroc fraţilor…! 😉

Românul. Poet sau manelist

Era o zicală: “Românul s-a născut poet”. Nu ştiu cine a zis chestia asta pentru prima dată şi nici nu sunt convins că mai există vreo urmă de adevăr în ea în ziua de azi. Încep chiar să cred că asta contează mai puţin. Nu pentru că nu aş aprecia poezia, ci mai degrabă pentru că românul nostru, chiar dacă s-a născut poet, a devenit pe parcurs manelist. Viaţa-i grea… dar e tristă!

Poveşti la colţ de stradă

Dacă mai aveam unele dubii asupra stadiului avansat de putrefacţie în care se află societatea românească, azi am scăpat de ele. Mă întorceam liniştit acasă de la noul meu job, când la un colţ de stradă urechea mea (cred că era urechea dreaptă) a prins un fragment dintr-o discuţie între două doamne cam la 70-75 de ani. Subiectul discuţiei era îndemnul dat de Gigi Becali lui Bănel Nicoliţă înaintea partidei Fiorentina-Steaua. Pentru cei care nu au avut “oportunitatea” de a afla care a fost sfatul “preailuminatului”, vă spun eu: “Rupe-l pe Mutu!”. Scurt pe doi. Iniţial îmi venea să râd, dar gândindu-mă mai bine la faza asta realizez că nu e chiar atât de amuzant. E chiar tragic.

Eterna şi fascinanta Românie în anul 2008, la 19 ani de la revoluţie… miroase a stricat chiar şi acolo unde ar trebui să căutăm (şi să găsim) înşelepciune.

În concluzie ne rămân trei alternative: ne pierdem în masa de moravuri urât mirositoare, emigrăm sau… încercăm că facem notă discordantă. Cât despre mine, oricât de sinucigaş ar putea părea, îmi place să cred că avansez împotriva curentului. Noapte bună românule decentă….oriunde te-ai afla!

Unde a dispărut morcovul…

Un stimabil domn ziarist, pe numele său Radu Banciu, îşi expunea punctul de vedere în apariţiile sale la televiziunea sport.ro în urmă cu vreo câteva săptămâni referitor la prezenţa echipelor româneşti în Uefa Champions League. Nu am înţeles niciodată ironia şi dispreţul prezente în discursul domniei sale. Zilele trecute, acelaşi domn Radu Banciu compara deplasarea celor de la Hamburg în România cu o excursie la zoo. Ei bine stimabile domn Radu Banciu, tot respectul pentru munca dumneavoastră dar, în afara cazului în care intenţionaţi să călcaţi pe toată lumea pe nervi, cred că ar fi de apreciat o schimbare de atitudine din partea dumneavoastră. Dacă nu de altceva măcar din respect faţă de poporul şi ţara în care a hotărât Cel de sus să trăiţi.

Adevărul e că de fapt eu intenţionam să scriu altceva la ora asta dar m-am luat cu vorba cu nenea Banciu. Stimaţi cetăţeni care populaţi blogosfera românească, nu sunt un mare susţinător al echipe CFR Cluj iar pe Steaua nu prea o am de obicei la inimă dar vreau să-mi afirm şi eu respectul pentru jocul şi atitudinea celor două echipe care reprezintă cel puţin decent România în Europa. Nu avem noi stadioane, bani, autostrăzi şi cine ştie câte chestii ne mai lipsesc, însă ce e de admirat este că începem să ne recăpătăm respectul de sine. Nu omorâţi din faşă această tendinţă domnule Radu Banciu! 😉

O dată în viaţă

Vă spuneam ieri că nu am fost în viaţa mea la facultate de 1 octombrie nu? Ei bine azi s-a întâmplat minunea. Culmea ironiei m-am trezit şi eu mă duc la facultate de 1 octombrie tocmai după ce am absolvit. Dacă în studenţia mea pe plaiuri clujene aveam alte treburi la începutul lunii octombrie, azi am fost prezent încă de la ora 9:30 la Universitatea de Vest Timişoara. Totuşi, să nu vă închipuiţi că am asistat la vreo ceremonie de deschidere a anului universitar. Am tras cu ochiul în aula magna doar cât să fac două poze şi m-am grăbit să fug de aerul de plictiseală şi emoţii “bobociene” care domnea în interior. În rest am împărţit câteva Fitzuici, mi-am pozat orarul cursurilor de la master, am cunoscut nişte boboci timizi şi am schimbat câteva cuvinte cu o cunoştinţă din Bihorul meu natal.

Toate bune şi frumoase mai ales că în momentul în care plictiseala începea să îmi rânjească de pe la colţuri iar eu rânjeam la soţia mea în speranţa că o voi convinge să plecăm acasă, m-au sunat de la o firmă de topografie şi cadastru pentru un interviu. Ce a urmat e o poveste prea lungă iar pe mine m-a cuprins subit o poftă de economii…la cuvinte. Cert e că de mâine intru în clasa muncitoare. Cică într-o perioadă de probă. Theeeeee… clară treaba că oamenii ăştia nu stiu peste cine au dat. 😛 Dar îi iert….bieţii oameni nu au nici o vină. 😉

În concluzie… care era concluzia? A da! Concluzia e că nu sunt încă prea bătrân să fac lucruri pe care nu le-am mai făcut niciodată. Şi că viaţa merge înainte chiar dacă uneori trebuie să ne înarmăm cu încăpăţânarea de a urca iar şi iar bolovanul în vârful dealului la fel ca Sisif.