… şi m-am născut şi eu de 23 de ani. Începe 24.

Îndrăznesc să vă reţin atenţia câteva secunde. Nu aruncaţi cu ouă şi roşii stricate. Recunosc, aveţi dreptate. Nu ştiu ce ziceaţi, dar sigur aveţi dreptate. Eu sunt mic, nu ştiu nimic. Azi (adică ieri, miercuri), nu avem recomandare literară. Uite aşa! Dacă ştiţi să citiţi, stiţi şi să vă alegeţi lecturile fără indicatoare de circulaţie de pe bloguri. Ok, cam atât am avut de zis. Şi luaţi şi un citat şi o melodie care, evident, nu au nicio legătură cu nimic. Punct şi de la capăt. Mai multă paranoia nu-mi permit.

Axel Blackmar: These philosophies, with pies and bananas and Q-tips and…
Paul Leger: I’m an artist.
Axel Blackmar: You’re a bullshit artist.
Paul Leger: Bullshit artist, artist, whatever. Art is art.

 

Stări de spirit, asta trebuie dat altora; nu conţinuturi, nu sfaturi, nu învăţături. De aceea nici nu trebuie lecţii. Constantin Noica

În urmă cu 51 de ani a fost arestat filozoful Constantin Noica. Acuzat de “uneltire contra orânduirii sociale”, a fost condamnat la 24 de ani de muncă silnică. Aşa cum se menţionează şi pe pagina de pe wikipedia, Noica a fost “fidel ideii că lupta culturală şi nu cea politică este calea pentru reînvierea culturală a României”. Exemplul lui ar trebui, poate, urmat şi de intelectualii de azi. Într-o ţară măcitată de conflicte, nelinişti şi ură, într-o măsură parcă fără precedent în ultimii 18 ani, mă întreb dacă nu ar fi cazul să ne îndreptăm atenţia şi pasiunile spre alte lucruri. Să nu lăsăm mizeriile scenei politice să ne strice până şi solidaritatea în faţa nefastului moment pe care îl trăim.

Poate nu ar trebui să mă simt vinovat pentru că mi-am ignorat blogul, însă aşa mă simt. Vinovat în primul rând faţă de mine însumi. Scrisul a devenit o dependenţă. A nu scrie e un fel de “uite-aşa nimic n-are gust când suntem despărţiţi” în variantă personalizată. Dar ce să fac?… Recunosc, starea de şomer mă consumă uneori într-atât încât nimic nu mai are o existenţă separată de gândul şomajului. Dar o să îmi revin eu, că doar n-am de ales. Între timp, v-aş putea împărtăşi un lucru care mi s-a reconfirmat azi. Anume că fanatismul şi fundamentalismul sunt greşite în orice domeniu. Până una-alta, să aveţi o săptămână frumoasă!

Pentru momentele în care ne-a fost ruşine că suntem români. Pentru momentele în care am crezut că nu mai există nicio speranţă în ţara asta şi ne-am întrebat de ce nu suntem şi noi la fel ca vesticii. Pentru momentele în care ne-am crezut proştii Europei, când de fapt nu suntem, doar ne place să ne comportăm ca nişte proşti în 99% dintre cazuri. Pentru momentele în care am crezut că munca şi onestitatea noastră sunt în zadar înghiţite de ticăloşia din jur. Pentru toate aceste momente, performanţele echipei de fotbal Unirea Urziceni merită tot respectul nostru.

Echipa din orăşelul ialomiţean a devenit în această toamnă un simbol. Nu pentru că ar fi realizat performanţe miraculoase şi nemaivăzute. O minune ar fi dacă ar câştiga Liga Campionilor, lucru care, probabil, nu se va întâmpla niciodată. În schimb, angrenajul construit de Dan Petrescu din jucători refuzaţi de alte formaţii, a devenit un simbol prin disciplină şi realism. Un simbol al tuturor românilor muncitori, oneşti şi visători. O dovadă că prin muncă, îndrăzneală şi seriozitate se poate compensa atât deficitul financiar cât şi handicapul istoric. Putem învăţa de la Unirea Urziceni să lăsam lamentările şi să trecem la fapte. Să nu mimăm jocul şi să nu ne dăm accidentaţi la trecerea timpului. Dacă ne-am vedea de munca noastră şi am avea conştiinţa lucrului bine făcut, poate am obţine şi o ţară mai bună. Mai “user-friendly” dacă vreţi.

Totuşi, nu putem să nu ne gândim la o echipă precum Unirea, fără să-l punem la socoteală şi la antronorul ei. Fără el, indiferent de valoarea lor individuală, jucătorii ar fi alergat bezmetici pe teren. La fel cum un popor, fără conducători, se învârte în jurul cozii în căutarea prosperităţii. Cam aşa cum am procedat noi în ultimii 20 de ani, încercând să facem din mamut gazelă. Chiar şi acum, avem un candidat care seamănă cu şefii de la Dinamo: mereu promite, poate chiar crede ce spune, însă niciodată nu mai ajunge unde doreşte. Pe când, celălalt candidat seamănă mai mult cu antrenorul echipei Steaua: e coordonat din spate de alţii, ca o păpuşă de cârpe.

Era o campanie online cu sloganul “Române, fii mai neamţ!”. Acum nici nu mai e nevoie să mergem atât de departe. Putem spune “Române, fii mai Galamaz, Apostol, Varga, Bilaşco, etc.”. Şi între timp poate ne găsim şi un Dan Petrescu în politică.

*Mulţumiri lui Cristi Voiculescu pentru ideea titlului!

Bag de seamă că mi-am făcut un obicei din a scrie din două în două zile pe blog. De unde refuzam să mă aşez seara în pat fără să fi scris, am ajuns să mă confrunt cu un serios deficit al capacităţii de mobilizare. Aveam în minte zilele acestea două subiecte. Destul de apropiate, dar cu direcţii diferite. Nu am apucat să scriu despre aceste două lucruri dar sper să o fac într-un viitor apropiat.

În primul rând mă gândeam cât de ipocriţi şi înclinaţi spre ostentativ sunt unii oameni. Am în vedere persoane ultraecologiste, militanţi pentru pace, oameni care vor să salveze tot felul de lucruri (Vama Veche de exemplu). Şi nu susţin că acţiunile lor ar fi greşite, însă intr-o oarecare măsură sunt ipocrite. Câţi dintre noi ne simţim oare înduioşaţi de soarta urşilor polari (că tot era o reclamă în care se menţiona salvarea urşilor polari) şi în acelaşi timp întoarcem capul şi trecem liniştiţi pe lângă un om care zace pe trotuar? Sau nu avem idee că în apartamentul de vizavi locuieşte o familie care nu are ce să pună pe masă. Nu mai detaliez acum, în speranţa că voi găsi timpul şi inspiraţia necesare abordării mai pe larg a subiectului.

Iar a doua chestiune care mă preocupa zilele acestea, este legată tot de lucrurile ostentative. De toate faptele bune făcute de ochii lumii. De crucile executate cu abnegaţie de fiecare dată când camerele de luat vederi sunt pornite. Suntem poporul care l-a făcut sfânt pe Stefan cel Mare. Un om despre care cronicarii vremii scriau că vărsa sânge nevinovat şi omora fără să judece. Un bărbat care a avut peste 50 de copii nelegitimi, rezultaţi în urma unor relaţii adultere. Da, a construit biserici şi a câştigat bătălii. Însă după sistemul acesta, peste vreo 200 de ani, chiar şi Gigi Becali ar putea fi trecut în calendar. Aşa suntem noi, impresionaţi de ceea ce izbeşte ochiul. Dar şi asupra acestui subiect sper să revin în curând.

Până la viitoare momente de inspiraţie, vă doresc un sfârşit de săptămână  plin de thymos.

Am scris pe voxpublica.ro un articol sub titlul “Literatura poate fi şi pe bloguri“. Aveam de gând să scriu pe tema asta de ceva vreme, însă o mică discuţie în haită de pe twitter m-a determinat să părăsesc o altă idee pentru a scrie despre literatură. Aş aprecia dacă v-aţi da şi voi cu părerea pe acolo într-un mod pertinent.

Precizarea necesară nu are neaparat legătură cu subiectul articolului menţionat mai sus. Este o “durere” mai veche, legată de opinii, exprimarea lor şi felul în care oamenii îşi judecă semenii. Ceea ce aş vrea să înţeleagă toată lumea e că modestia nu înseamnă să stai în banca ta şi să taci. Eu prefer să îmi spun părerea când am una pe care pot să o argumentez. Posibil să am dreptate în părerea mea, posibil să mă înşel. Niciodată nu am luat o chestie “de-a gata”. Nu am acceptat ceva pentru că aşa a zis un expert şi eu trebuie să îl urmez orbeşte.

Contrazicerea cineva, sau punerea la îndoială a unei anumite teorii, nu înseamnă lipsă de respect. Vreau să se înţeleagă faptul că respect oamenii cu păreri şi opinii mai autorizate decât ale mele. Asta însă nu înseamnă că nu pot să îmi pun întrebări şi să am o părere. Da, sunt tânăr. Da, mai am multe de învăţat. Dar nu am de gând să tac. Dacă greşesc şi mi se demonstrează cu argumente că opiniile mele sunt eronate, sunt gata să îmi cer scuze şi să-mi recunosc greşeala. Dacă această atitudine i se pare cuiva că aduce a aroganţă, îmi permit să nu ţin cont de o judecată în doi peri.

Ăsta sunt! Nu sunt perfect, nu sunt mai bun decat alţii, nu sunt superior. Sunt un om simplu care încearcă să schimbe ceva în bine. Începând cu mine şi continuând cu alţii. Instrumentul cel mai confortabil pentru mine e scrisul şi cu el merg înainte. Dacă pot fi luat ca atare, bine. Dacă nu, aştept sugestii de îndreptare. Promit că acestea nu se vor lovi de niciun zid al orgoliului. Iar dacă nu vă mai place deloc de mine, ne spunem drum bun şi ne vedem de drumurile noastre către scopul propus (sperând că avem unul).

De curând, mi-am dat seama cât de repede trece timpul când te îndeletniceşti cu scrisul. Petrecând mai bine de un an în cadrul unei societăţi, fie ea şi virtuală, nu ai cum să nu remarci anumite trăsături ale acesteia. Bunăoară, eu am remarcat un lucru oarecum supărător pentru orice împătimit al textelor de calitate. Un text bine structurat şi formulat, care prezintă chestiuni serioase, într-o manieră civilizată şi elegantă, rareori va stârni un interes colectiv. În schimb, e de ajuns să scrii cinci rânduri cu o insultă, o acuzaţie sau o ironie deşănţată, pentru a genera o perplexitate generală şi un aflux de cititori şi comentatori.

Trecând peste dezamăgirea mea de autor de texte care şi-a propus să promoveze doar moralitatea şi bunul simţ, nu pot să nu remarc o oarecare asemănare între formatorii de opinie şi politicieni. Constatând probabil frivolitatea maselor, aceştia din urmă şi-au adaptat discursurile. Ce gustă poporul? Scandaluri. Să le dăm scandaluri aşadar! Ce îi impresionează? Cuvintele mari, declaraţiile pompoase şi promisiunile umflate cu pompa lăcomiei. Să le dăm ce îşi doresc, doar sunt deja 20 de ani de când funcţionăm după principiul cerere-ofertă! Într-o economie de piaţă, preferinţele mulţimii stabilesc direcţiile de mers. Păcat că mulţimea se lasă atât de uşor manipulată înspre rău. Şi de unii şi de alţii.

Nu trebuie să fii intelectual versat, elită a societăţii, ca să-şi dai seama că ai gunoi în meniu? Dacă ne hrănim cu toţii de la groapa de gunoi, cine va mai dori să îşi scuture cu aplomb copacul talentului? N-ar mai avea niciun rost, atât timp cât nimeni nu trece prin zonă pentru a culege roadele. Ignorarea nonvalorilor e un pas necesar pe drumul către o Românie mai bună.

De la o vreme, aproape toate dezbaterile şi discuţiile în contradictoriu sunt lipsite de orice urmă de cavalerism sau diplomaţie. Fie că este vorba despre discuţiile de pe bloguri, talk-show-uri televizate sau dezbateri parlamentare, protagoniştii apelează sistematic la insulte, atacuri la persoană şi injurii. Paradoxul constă în faptul că aceşti oameni se pretind, în genere, a fi civilizaţi, îşi doresc să fie respectaţi şi opinia lor să conteze. Cu toţii cunoştem vorba conform căreia un popor care îşi uită istoria este condamnat să o retrăiască. Dar oare ce se întâmplă cu un popor care îşi neglijează propriile proverbe? “Ce ţie nu-ţi place, altuia nu-i face” zice înţelepciunea populară. Dacă ne numim naţiune creştină şi totuşi nu ne putem iubi/respecta concetăţenii, măcar acest proverb am putea să îl aşezăm la temelia relaţiilor noastre cu semenii.

Pornind de la premisa că orice om vrea să fie luat în serios, să aibă o reputaţie bună şi să depăşească nivelul dezbaterilor de la cârciuma din mijlocul satului, să încercăm să găsim câteva principii demne de urmat. Evident, aştept şi sugestiile dumneavostră. Ce se poate face aşadar pentru ca într-o discuţie în contradictoriu, opinia noastră să conteze şi să se păstreze caracterul civilizat? Ba mai mult, să câştigăm chiar şi respectul adversarilor. Ce ziceţi de următoarele:
continue reading "Mic ghid de manifestare a dezacordului"

Românii au motive serioase să se teamă de un regim dictatorial. Poate nu de cel pe care îl sugerează adversarii lui Traian Băsescu. Nici de vreun altul apărut din manipularea unui politician, într-un moment de neatenţie generală. Nu! Noi, românii, avem motive să ne temem de o altă dictatură. Una sub care trăim de multă vreme, poate de când ne ştim. Vorbim aici despre dictatura lui “Las-o bă că merge aşa“. O afirmaţie care ne-a marcat evoluţia, ne-a conturat spaţiul în care existăm şi acţionăm. O atitudine care, lăsată în voia ei, ne va hotărî calitatea vieţii pentru mulţi ani de acum înainte.

Cine ştie de când suntem atât de plafonaţi, delăsători şi complexaţi? Cert e că am crescut cu poveşti despre această meteahnă a cârpelilor şi fanfaronadei lipsite de conţinut. Apoi, am trăit-o noi înşine. Poate de vină să fi fost comunismul. Am învăţat în mai bine de patruzeci de ani să muncim când suntem supravegheaţi şi să furăm când nu suntem observaţi. Pentru ca, mai apoi, când dictatorul venea în vizită, să legăm cu sârmă fructele în pomi şi să plantăm peste noapte brazi adulţi în jurul fabricilor poluatoare.

Într-o zi s-a întâmplat să ne trezim liberi. Unii au hotărât să nu mai îngâne deja clasicul “las-o bă că merge aşa”. Decizia le-a fost fatală multora. Pentru câteva zile, o ţară întreagă parcă ieşise din cercul vicios care ne ţinea încremeniţi în istorie. Însă a durat puţin până când, rând pe rând, ne-am întors la vechea atitudine, întocmai ca nişte purcei care se întorc negreşit în mocirlă după ce au fost îmbăiaţi. În şcoli, elevi fiind, ne mulţumim să vânăm note, nu cunoştinţe şi abilităţi. Profesorii, de cele mai multe ori, se mulţumesc să respecte o programă şi să dicteze cursuri din tratate vechi de zeci de ani. Drumurile le construim doar ca să fie construite şi le reparăm de două ori pe an. Scriem ziare tabloidizate şi realizăm emisiuni de ştiri pline de josnicia umană, pentru că aşa e mai uşor. Calitatea cere efort, talent, muncă de documentare.

Dar nu, noi o ţinem sus şi tare pe a nostră: “Las-o bă că merge aşa!” Aceasta este prima şi cea mai importantă dictatură de care trebuie să ne temem. Cât timp ea ne ghidează vieţile, schimbările în bine vor fi doar forme fără fond. Degeaba vom vota şi ne vom răzgândi. Pleacă ai noştri, vin ai noştri, vorba lui Constantin Tănase. Abia când românul de rând se va schimba, vom putea spera şi la o clasă politică meritorie. Noi vrem respect! Să ne respectăm aşadar!