Situaţia mizeră în care se află societatea, clasa politică şi economia României are şi o circumstanţă agravantă. Ne-am făcut-o cu mâna noastră! Şi nu este vorba doar de bravii noştri guvernanţi din prezent. Ei nu sunt decât puroiul de pe rană. Rana despre care vorbim este mai profundă şi a apărut odată cu alegerea lui Iliescu în 1990. Am pierdut atunci ocazia de a porni cu dreptul, de a continua tradiţia unei forme de conducere întreruptă brutal în urmă cu mai bine de jumătare de veac. Monarhia constituţională ar fi fost şansa noastră de a ne recăpăta demnitatea, de a extirpa la timp cancerul care ne afectează toate structurile şi toate relaţiile.

Am ratat startul şi am apucat pe un drum greşit. De neconceput cum poporul român a acceptat umilinţa impusă Regelui Mihai în primii ani după revoluţie. După 1996, una dintre variante era reprezentată de reinstaurarea monarhiei. Preşedintele Emil Constantinescu urma să-i cede locul Majestăţii Sale Mihai I, Rege al României. Din diverse motive legate de contextul social-economic şi de anumiţi membri ai coaliţiei de guvernare, manevra nu s-a mai realizat.

În ultimii 10 ani, şansele revenirii la o monarhie constituţională s-au diminuat. Varianta şi-a pierdut într-o oarecare măsură popularitatea. Jocurile politice şi interesele sunt prea mari pentru ca această opţiune, una dintre cele mai bune pentru România, să se poată materializa. Domnul preşedinte Băsescu, intenţionat sau nu, calcă în străchini încă o dată botezându-l pe strănepotul lui Carol al II-lea. Un descendent al unei părţi a familiei regale excluse de la succesiune. O asociere cel puţin nefericită.

Altfel stând lucrurile, nu e de mirare că românii nu îşi mai doresc o monarhie constituţională. Un popor care face alegeri bazate pe sentimente, pe impresii şi promisiuni are nevoie să fie informat, să vadă clar alternativele, nu prin ochelarii demagogiei şi ai populismului. Azi e 10 mai, ziua Regelui, ziua Monarhiei, ziua României în anii ei de glorie. Poate ar fi momentul să dăm uitării toate balivernele care ne-au fost băgate pe gât de comunişti şi îi să ignorăm pe aşa-zişii neo-legionari care îl acuză pe Regele Mihai de trădare. Să ne venim în fire şi să vedem, mai bine mai târziu decât niciodată, că monarhia constituţională este şansa noastră firească. Şansa de a spăla minciunile şi mentalităţile greşit formate şi să ne recuperăm istoria. Abia atunci vom porni din nou pe drumul cel bun, având în fruntea ţării un adevărat garant al democraţiei.

Citeşte continuarea pe VoxPublica.ro

Am zis chestia din titlu pe twitter. Apoi mi s-a părut că merită discutată problema mai pe larg. Caracterul nu pare să se dezvolte în condiţii de confort continuu, ci în situaţii dificile. Asta pare să fie o teorie neplăcută pentru cei care nu vor să treacă prin viaţă ca umbra prin apă. De ce o fi aşa mă mai gândesc.

Aşadar, ce e de preferat? Să nu ai parte de necazuri, să trăieşti o viaţă confortabilă dar banală, sau să treci prin tot felul de situaţii neplăcute, neajunsuri şi probleme în urma cărora să te alegi cu un caracter puternic şi să laşi în urmă cel puţin un lucru remarcabil? Chiar nu îmi vine în minte nicio persoană care să fi rămas în istorie (pozitiv) fără să fi trecut în prealabil prin chestii nasoale.

Să mă iertaţi că îmi pun problema autenticităţii şi a calităţii scriiturilor din spaţiul virtual într-o perioadă în care accentul cade pe cantitate şi număr de click-uri. Tratez chestiunea chiar dacă pot părea depăşit de tendinţe. Nu ştiu ce or fi căutând alţii atunci când îşi aleg lecturile, însă eu, în momentul în care iau decizia de a citi un comentariu pe un blog sau pe un site de ziar, sunt în căutarea unei idei noi, a unei formulări inedite, a unui raţionament revelator. Mă încântă descoperirea unui condeier aflat măcar din când în când într-o zi bună. Vânez texte care să mă facă să văd lucrurile dintr-o perspectivă nouă sau, din contră, în care să îmi regăsesc ideile pe care nu am reuşit încă să le formulez.

De bună seamă, autenticitatea este un lucru destul de rar în opiniile de pe bloguri şi în textele de presă care depăşesc sfera informaţiei pure. Pentru a fi autentic nu e de ajuns să repeţi lucrurile şi să le pui într-o lumină uşor diferită sau să recapitulezi faptele cu o concluzie la final. Cele mai multe texte, cu părere de rău vorbesc şi despre mine, se califică doar la categoria ciorbă reîncălzită. Eventual cu un condiment în plus. Pentru a ilustra mai bine conceptul de autenticitate, o să redau un fragment din “Scrisori către un tânăr romancier” de Mario Vargas Llosa. Cu ocazia asta bifez şi recomandarea literară a săptămânii.

Romancier autentic este acela care ascultă docil de comandamentele pe care i le impune viaţa, scriind despre aceste teme şi evitîndu-le pe cele care nu se nasc intim din propria-i experienţă şi nu-i parvin la conştiinţă cu caracter de necesitate. În asta constă autenticitatea sau sinceritatea romancierului: în a-şi accepta demonii proprii şi în a-i sluji pe măsura puterilor.

Ştiu şi eu că bloggerul/ziaristul nu e romancier. Însă principiul formulat de Llosa se poate extinde şi la blogging şi jurnalism de opinie. În lumina fragmentului citat, blogger/jurnalist bun nu este cel care scrie despre chestiunile în vogă, ci acela care scrie “din inimă” despre lucrurile care îl preocupă cu adevărat, pe care le consideră esenţiale şi, un amănunt important, la care se pricepe.

Tot Llosa continuă:

Romancierul care nu scrie despre ceea ce în forul lui intim i se impune şi îl stimulează, ci îşi alege raţional subiectele ori temele la modul detaşat şi rece, gîndind că astfel va dobîndi mai uşor succes şi recunoaştere, e lipsit de autenticitate şi, de aceea, cel mai probabil e şi un romancier prost (chiar dacă va avea succes: listele de bestsellers sînt pline de romancieri de duzină [...]).

Iată, aşadar, legătura dintre autenticitate şi calitate. Trebuie menţionat totuşi că autenticitatea nu generează automat calitate. Să te laşi măcinat de patimi şi obsesii nu ajută la nimic în lipsa documentării şi a decenţei. În ultimă instanţă, experienţa personală e relevantă. Iar experienţa mea persoanală îmi spune că textele apărute dintr-o preocupare sinceră şi din acumulările empirice au fost mai de calitate decât cele compuse în speranţa unui succes facil. Asta chiar dacă nu întotdeauna calitatea se reflectă şi în numărul de accesări.

Text publicat şi pe VoxPublica

Vă semnalez un text scris de stimabilul Andrei Pleşu, apărut în această seară în ediţia online a ziarului Adevărul. Sub titlul “Ingeniozităţi mediatice“, autorul vorbeşte despre industria divertismentului din România. Despre distracţia forţată şi cu orice preţ. Iată câteva fragmente:

E musai să consumi, zi şi noapte, chestii haioase, să te hâhâi, să te zbengui, să faci (şi să ţi se facă) poante, să nu fii trist, să nu cazi pe gânduri, să nu fii singur. Trebuie să fii cool! Băşcălios, „de gaşcă”, gata de şotii. Cine nu e în stare să se amuze pe cont propriu e ajutat să o facă de echipe întregi de experţi: redactori de tabloide, moderatori de show-uri televizate, administratori de site-uri şmechere, amici de firmă, videocasete, compact-discuri, săli de joc, cluburi. Veselia e de rigoare. Mai bine să râzi ca prostul, decât să cazi în sobrietate cronică. Mai bine să adormi, în fiecare seară, cu un zâmbet nătâng pe faţă, decât să te laşi hărţuit de vreo nelinişte, de vreo melancolie, de vreo idee.

Televiziunile, cu deosebire cele autohtone, se chinuie până la nevroză să-şi distreze, prin orice mijloace, clienţii. N-ar fi nici prea neobişnuit, nici prea grav, dacă soluţiile n-ar fi căutate mereu la nivelul cel mai de jos. Se cultivă, pe toată linia, spectacolul ieftin, gluma groasă, inventivitatea şuie. Dincolo de prost gust, această mentalitate a ajuns să fabrice proaste maniere, false vedete, vipuri de bodegă, politicieni deşuchiaţi (dar influenţi prin grotesca lor popularitate).

Restul comentariului îl puteţi citi de la sursă. Chiar dacă este vorba despre politicile de media şi efectele lor, atenţia mi-a fost atrasă în special de primul fragment. “Mai bine să adormi, în fiecare seară, cu un zâmbet nătâng pe faţă, decât să te laşi hărţuit de vreo nelinişte, de vreo melancolie, de vreo idee.“  Teama de solitudine, de meditaţie, de sobru este un subiect care mi s-a părut întotdeauna interesant. Dacă domnul Pleşu pune un diagnostic şi enumeră simptomele, pe mine m-ar interesa mai mult cauzele “bolii”.

De ce avem nevoie de hăhăieli continue şi distracţie forţată? Poate pentru că imediat ce hohotele se opresc şi reflectoarele se sting ne pomenim singuri, faţă în faţă cu noi înşine. Solitudinea te obligă la autoanaliză şi introspecţie. Neplăcută activitate! Nu-i vorbă, nici eu nu sunt mai breaz doar pentru că nu urmăresc emisiuni de divertisment ieftin. Fug de mine însumi cu picioarele în spinare. Jocuri pe calculator, bloguri, filme, cam acestea compun entertainment-ul pentru mine. Şi nu că entertainment-ul ar fi rău, dar în lipsa sobrietăţii se ajunge exact acolo unde zice şi domnul Pleşu: “se fabrică proaste maniere, false vedete, vipuri de bodegă, politicieni deşuchiaţi” şi, aş plusa eu, caractere imature şi defecte.

… şi m-am născut şi eu de 23 de ani. Începe 24.

Îndrăznesc să vă reţin atenţia câteva secunde. Nu aruncaţi cu ouă şi roşii stricate. Recunosc, aveţi dreptate. Nu ştiu ce ziceaţi, dar sigur aveţi dreptate. Eu sunt mic, nu ştiu nimic. Azi (adică ieri, miercuri), nu avem recomandare literară. Uite aşa! Dacă ştiţi să citiţi, stiţi şi să vă alegeţi lecturile fără indicatoare de circulaţie de pe bloguri. Ok, cam atât am avut de zis. Şi luaţi şi un citat şi o melodie care, evident, nu au nicio legătură cu nimic. Punct şi de la capăt. Mai multă paranoia nu-mi permit.

Axel Blackmar: These philosophies, with pies and bananas and Q-tips and…
Paul Leger: I’m an artist.
Axel Blackmar: You’re a bullshit artist.
Paul Leger: Bullshit artist, artist, whatever. Art is art.

 

Stări de spirit, asta trebuie dat altora; nu conţinuturi, nu sfaturi, nu învăţături. De aceea nici nu trebuie lecţii. Constantin Noica

În urmă cu 51 de ani a fost arestat filozoful Constantin Noica. Acuzat de “uneltire contra orânduirii sociale”, a fost condamnat la 24 de ani de muncă silnică. Aşa cum se menţionează şi pe pagina de pe wikipedia, Noica a fost “fidel ideii că lupta culturală şi nu cea politică este calea pentru reînvierea culturală a României”. Exemplul lui ar trebui, poate, urmat şi de intelectualii de azi. Într-o ţară măcitată de conflicte, nelinişti şi ură, într-o măsură parcă fără precedent în ultimii 18 ani, mă întreb dacă nu ar fi cazul să ne îndreptăm atenţia şi pasiunile spre alte lucruri. Să nu lăsăm mizeriile scenei politice să ne strice până şi solidaritatea în faţa nefastului moment pe care îl trăim.

Poate nu ar trebui să mă simt vinovat pentru că mi-am ignorat blogul, însă aşa mă simt. Vinovat în primul rând faţă de mine însumi. Scrisul a devenit o dependenţă. A nu scrie e un fel de “uite-aşa nimic n-are gust când suntem despărţiţi” în variantă personalizată. Dar ce să fac?… Recunosc, starea de şomer mă consumă uneori într-atât încât nimic nu mai are o existenţă separată de gândul şomajului. Dar o să îmi revin eu, că doar n-am de ales. Între timp, v-aş putea împărtăşi un lucru care mi s-a reconfirmat azi. Anume că fanatismul şi fundamentalismul sunt greşite în orice domeniu. Până una-alta, să aveţi o săptămână frumoasă!

Pentru momentele în care ne-a fost ruşine că suntem români. Pentru momentele în care am crezut că nu mai există nicio speranţă în ţara asta şi ne-am întrebat de ce nu suntem şi noi la fel ca vesticii. Pentru momentele în care ne-am crezut proştii Europei, când de fapt nu suntem, doar ne place să ne comportăm ca nişte proşti în 99% dintre cazuri. Pentru momentele în care am crezut că munca şi onestitatea noastră sunt în zadar înghiţite de ticăloşia din jur. Pentru toate aceste momente, performanţele echipei de fotbal Unirea Urziceni merită tot respectul nostru.

Echipa din orăşelul ialomiţean a devenit în această toamnă un simbol. Nu pentru că ar fi realizat performanţe miraculoase şi nemaivăzute. O minune ar fi dacă ar câştiga Liga Campionilor, lucru care, probabil, nu se va întâmpla niciodată. În schimb, angrenajul construit de Dan Petrescu din jucători refuzaţi de alte formaţii, a devenit un simbol prin disciplină şi realism. Un simbol al tuturor românilor muncitori, oneşti şi visători. O dovadă că prin muncă, îndrăzneală şi seriozitate se poate compensa atât deficitul financiar cât şi handicapul istoric. Putem învăţa de la Unirea Urziceni să lăsam lamentările şi să trecem la fapte. Să nu mimăm jocul şi să nu ne dăm accidentaţi la trecerea timpului. Dacă ne-am vedea de munca noastră şi am avea conştiinţa lucrului bine făcut, poate am obţine şi o ţară mai bună. Mai “user-friendly” dacă vreţi.

Totuşi, nu putem să nu ne gândim la o echipă precum Unirea, fără să-l punem la socoteală şi la antronorul ei. Fără el, indiferent de valoarea lor individuală, jucătorii ar fi alergat bezmetici pe teren. La fel cum un popor, fără conducători, se învârte în jurul cozii în căutarea prosperităţii. Cam aşa cum am procedat noi în ultimii 20 de ani, încercând să facem din mamut gazelă. Chiar şi acum, avem un candidat care seamănă cu şefii de la Dinamo: mereu promite, poate chiar crede ce spune, însă niciodată nu mai ajunge unde doreşte. Pe când, celălalt candidat seamănă mai mult cu antrenorul echipei Steaua: e coordonat din spate de alţii, ca o păpuşă de cârpe.

Era o campanie online cu sloganul “Române, fii mai neamţ!”. Acum nici nu mai e nevoie să mergem atât de departe. Putem spune “Române, fii mai Galamaz, Apostol, Varga, Bilaşco, etc.”. Şi între timp poate ne găsim şi un Dan Petrescu în politică.

*Mulţumiri lui Cristi Voiculescu pentru ideea titlului!

Bag de seamă că mi-am făcut un obicei din a scrie din două în două zile pe blog. De unde refuzam să mă aşez seara în pat fără să fi scris, am ajuns să mă confrunt cu un serios deficit al capacităţii de mobilizare. Aveam în minte zilele acestea două subiecte. Destul de apropiate, dar cu direcţii diferite. Nu am apucat să scriu despre aceste două lucruri dar sper să o fac într-un viitor apropiat.

În primul rând mă gândeam cât de ipocriţi şi înclinaţi spre ostentativ sunt unii oameni. Am în vedere persoane ultraecologiste, militanţi pentru pace, oameni care vor să salveze tot felul de lucruri (Vama Veche de exemplu). Şi nu susţin că acţiunile lor ar fi greşite, însă intr-o oarecare măsură sunt ipocrite. Câţi dintre noi ne simţim oare înduioşaţi de soarta urşilor polari (că tot era o reclamă în care se menţiona salvarea urşilor polari) şi în acelaşi timp întoarcem capul şi trecem liniştiţi pe lângă un om care zace pe trotuar? Sau nu avem idee că în apartamentul de vizavi locuieşte o familie care nu are ce să pună pe masă. Nu mai detaliez acum, în speranţa că voi găsi timpul şi inspiraţia necesare abordării mai pe larg a subiectului.

Iar a doua chestiune care mă preocupa zilele acestea, este legată tot de lucrurile ostentative. De toate faptele bune făcute de ochii lumii. De crucile executate cu abnegaţie de fiecare dată când camerele de luat vederi sunt pornite. Suntem poporul care l-a făcut sfânt pe Stefan cel Mare. Un om despre care cronicarii vremii scriau că vărsa sânge nevinovat şi omora fără să judece. Un bărbat care a avut peste 50 de copii nelegitimi, rezultaţi în urma unor relaţii adultere. Da, a construit biserici şi a câştigat bătălii. Însă după sistemul acesta, peste vreo 200 de ani, chiar şi Gigi Becali ar putea fi trecut în calendar. Aşa suntem noi, impresionaţi de ceea ce izbeşte ochiul. Dar şi asupra acestui subiect sper să revin în curând.

Până la viitoare momente de inspiraţie, vă doresc un sfârşit de săptămână  plin de thymos.