Category Archives: Opinii

Părerea mea!

Jurnal de bebe – scâncetul #2

Update: Pentru că m-a rugat GMX, l-am rugat şi eu pe tati să pună poze cu mine aici. Azi nenea de la spital mi-a făcut doar o poză.

Bubu Mic Bubu Mic.

Bună ziua dragi cititori ai lui tati! Sunt eu din nou, Bubu Mic. După aproape două săptămâni am nimerit un moment în care tati nu are chef de nimic. Aşa că mă joc eu un pic pe aici. Am promis să nu stric nimic. Nici nu aş avea cum să stric mare lucru pentru că nu mă pricep. Dar a trebuit să promit şi am promis. Tati e prea grijuliu cu blogul lui. Eu i-am zis să se mai relaxeze, că e doar o joacă şi nu trebuie să fie aşa exigent. Dar mi-a ţinut un discurs despre calitate şi imagine şi bla bla bla. Dar să nu îi spuneţi că v-am povestit asta. Ideea e că oricum a lăsat-o mai moale şi aşa am ajuns eu să mă joc.

Azi am 9 săptămâni şi 3 zile. Trebuia să am fix 9 săptămâni dar mami a fost iar la nenea ăla care îmi face poze şi a aflat că sunt mai mare. S-a trezit şi tati de dimineaţă şi a fost cu mine şi cu mami la spital. Staţi liniştiţi, nu suntem bolnavi. Doar a trebuit să o înţepe pe mami în mână ca să-i ia sânge. Trebuie să vadă dacă mănânc tot ce trebuie. Eu cred că am de toate. Că doar cresc aşa de repede! Şi e aşa de confortabil aici! Dar trebuie să vedem şi ce zice tanti de la analize. Bine că nu i s-a făcut rău lui tati la spital! Am auzit că are obiceiul să leşine pe acolo.

Sunt din ce în ce tot mai fericit. Mami şi tati mă iubesc mult şi tot timpul vorbesc despre mine. Au fost îngrijoraţi pentru că pe mami a cam durut-o burtica în ultimele zile. Aş fi vrut să le zic că sunt bine, dar sunt încă prea mic. Oricum, nenea care îmi face poze le-a zis că totul este în regulă şi ei au fost entuziasmaţi. Îşi zic unul altuia că sunt o minune. Eu nu ştiu ce e aia, dar cred că e de bine.

Cam atât pentru azi. M-am jucat destul. Ăştia suntem noi. Mami, tati şi eu, Bubu Mic. Suntem o familie fericită, chiar dacă nu toate sunt perfecte în viaţă (asta am auzit-o de la tati). Mami e tot obosită şi are greţuri. Ştiu că e vina mea, însă nu o fac intenţionat. Tati e cam supărat pentru că nu are serviciu. Eu nu înţeleg de ce vrea să lucreze în loc să stea liniştit acasă. Dar probabil că o să înţeleg când o să fiu mai mare. Cică ar fi ceva legat de bani, chirie şi încă ceva. Nu mai ţin minte. Cred totuşi că o să fie bine. Dacă eu sunt o minune şi exist (am auzit că minunile se întâmplă rar), atunci şi serviciul ăsta şi banii şi chiria o să se rezolve până la urmă. Tati m-a învăţat să fiu pozivit şi optimist. Pare el mai pesimist, însă e un optimist, să ştiţi!

Vă pup şi vă iubesc! Paaaaa!

Jurnal de bebe – scâncetul #1

Bună ziua! Vă salut respectuos de aici din micul meu cuib. Eu sunt bebe. Nu am un nume încă, aşa că mami şi tati îmi zic Bubu Mic. Ar trebui să-mi zică Puşcaş Bubu Mic dar îmi zic doar Bubu Mic. Din câte am înţeles, până să apar eu, Bubu Mic era numele lui tati. Acum el e Bubu Mare. Sună haios, nu? Oamenii mari au idei trăznite. Şi eu m-am distrat.

Recunosc, sunt destul de mic. Am doar 1,09 centimetri la cele 7 săptămâni şi două zile ale mele. Asta nu înseamnă că nu pot să ţin şi eu un jurnal. Ce, numai tati poate să scrie? El e ocupat cu scrisul pe voxpublica sau cum îi zice, aşa că îi ocup şi eu blogul un pic. Numai din când în când ca să nu se supere. V-aş fi arătat o poză cu mine, să vedeţi cât sunt de frumos. Mă rog, mami şi tati mi-au zis că-s frumos, să nu credeţi că mă laud eu. Deşi am o mulţime de calităţi, cea mai mare e modestia, să ştiţi! Doar că pozele sunt în geantă. Şi geanta e la mami. Iar mami a plecat la serviciu. Dar nu-i nimic, poate arată tati o poză nu mine pe twitter mai târziu. Am fost ieri la doctor şi m-a fotografiat. Eu aş fi vrut să mă văd color, dar nu aveau decât aparat alb-negru.

Ce viaţă bună e aici în cuibuşorul meu! Ce, ar trebui să mă simt vinovat că mami nu se simte prea bine? Las’ că o să fiu cuminte când o să mă fac mai mare! Ştiu că mami e obosită tot timpul şi are greţuri. Tati face  mâncare şi curăţenie. Nu întotdeauna, numai când are el chef sau când îi zice mami. Le-am dat viaţa peste cap, dar ei se bucură. Zău dacă îi înţeleg pe oamenii ăştia.

Vai ce am obosit! Acum mă duc să gust din sandwich-ul pe care l-a mâncat mami şi apoi să dorm. Sunt tare epuizat! Nu vă mai ţin de vorbă pentru că nici idei aşa multe nu am. La 1,09 centimetri ai mei credeţi că am de unde să scot atâtea? Bineînţeles că nu! De asta vă pup şi vă spun că vă iubesc. Nu vă cunosc, dar dacă tati pierde atâta timp vorbind cu voi înseamnă că vă iubeşte. Şi dacă tati vă iubeşte şi eu vă iubesc! Paaaaa!

Complimente şi critici

“Când mă laudă cineva, mă cuprinde panica: dacă ar afla tot ce nu ştiu, tot ce nu sunt? Când mă condamnă, mă simt liniştit: sunt totuşi mai bun decât atât.”
CONSTANTIN NOICA

Mă enervează oamenii care nu ştiu să primească un compliment. S-or fi gândind că semenii urmăresc interese necurate. Sau poate pur şi simplu nu sunt obişnuiţi cu aprecierile. Toată viaţa au fost criticaţi, luaţi peste picior sau renegaţi, astfel încât un compliment e ceva total anormal şi neaşteptat. Ironia vieţii e că de cele mai multe ori detestăm cel mai tare defectele noastre atunci când le recunoaştem în alţii, şi ne molipsim de defectele celor din jur. Nu avem scăpare. Fiecare pai identificat în ochii celorlalţi se transformă într-o pădure pe retina noastră.

Ce mă face să mă fâstâcesc atunci când primesc un compliment, în loc să zic un simplu mulţumesc? Într-un fel are dreptate Noica. Cineva îmi zice că îi place cum scriu iar eu nu mă pot abţine de la gândul că poate într-o zi, inspiraţia mea o să ajungă la capăt. Un altul îmi spune că îi place haina mea şi eu dau înapoi la gândul că e luată de la second-hand. Mi se spune că parfumul meu miroase bine, dar eu îmi amintesc instantaneu că l-am folosit de dimineaţă pentru că nu am apucat să fac duş. Cel mai tare mă impacientez atunci când oamenii au impresia că sunt bun, că fac totul bine şi ştiu o mulţime de lucruri. Mă incearcă un sentiment inconfortabil de impostor.

Pe de altă parte, nimănui nu-i place să fie criticat sau condamnat. E neplăcut să fii judecat sau să ţi se pună în cârcă lucruri de care nu eşti vinovat. Însă dincolo de partea asta neplăcută, care stârneşte revoltă şi mânie, se ascunde vanitatea noastră. Cineva zicea că lucrurile sunt bune sau rele, frumoase sau urâte, uşoare sau grele, în funcţie de elementul de comparaţie. Dacă ne comparăm pe noi înşine cu o imagine negativă a celor din jur, atunci ne simţim bine, pentru că ne considerăm mai buni, mai “meseriaşi” şi credem că nu greşim niciodată. Sau dacă o facem, oricum greşeala noastră nu e atât de gravă. Criticile ne alimentează într-un fel vanitatea. De asta le suportăm mai uşor decât complimentele.

Si atunci cum rămâne cu dilema complimentelor? De la cine suntem gata să primim? Probabil de la cineva care ne cunoaşte pe deplin. Cu bune şi cu rele, exact aşa cum suntem noi. Dar există o asemenea persoană?

Confesiunile unui fost elev narcisist

Am descoperit textul de mai jos într-o sticlă care plutea agale pe canalul Bega. O fi adevărată povestea, o fi doar un basm, poate contează mai puţin. Ceea ce ne interesează pe noi este  să-i oferim autorului posibilitatea unei confesiuni publice.

Am avut întotdeauna o relaţie aparte cu profele de română. Oricât de hotărât eram să le fiu pe plac, întotdeauna sfârşeam apostrofat, scos afară din clasă şi la limita corigenţei. Mie îmi plăceau profele şi ele cred că mă plăceau pe mine, însă pretenţiile lor exagerate şi refuzul meu de a învăţa comentarii kilometrice se soldau cu nervi şi resentimente.

Ceea ce vreau să exprim în aceste cuvinte este regretul enorm legat de unele aspecte ale comportamentului meu. Ştiu că le-am scos peri albi şi sunt gata să suport o parte din costul vopselei de păr atât de des utlilizate de la o vreme.

Îmi cer scuze în primul rând faţă de profesoara mea de română din clasa a V-a, care bănuind că lecturez tema din memorie şi nu din caiet, a fost nevoită să îşi calce pe inimă şi să-mi dea nota 3 cu menţiunea “temă neefectuată şi citită din memorie”. Ştiu că i-a fost greu să facă acest gest văzându-mi faţa inocentă şi schimonosită la gândul taberei de vară de la care tocmai îmi luam adio. Mă recunosc vinovat pentru mustrarile de conştiinţă ale profesoarei mele.

Vreau de asemenea să îmi cer scuze şi să-i mulţumesc pentru înţelegere profesoarei mele de limba română din liceu. Toate clipele de perplexitate, spasmele de râs şi blocajele mintale pricinuite de lucrările mele îmi stau pe conştiinţă ca un bolovan. Îmi pare rău pentru că în clasa a IX-a, trebuind să povestesc “Harap Alb”, am scris în lucrare că “Harap alb trebuia să se deplaseze de la împăratul X la împăratul Y”, neuitând să specific faptul că numele îmi scapă.

Regret de asemenea neruşinarea dovedită în clasa a XI-a, când într-o caracterizare a lui Alexandru Lăpuşneanul am menţionat: “Acesta era un om bun, cu un suflet mare şi dragoste faţă de popor. Ţelul lui primordial era întegrarea tării în structurile euro-atlantice”.  Perspectiva mea idealisto-avangardistă i-a pricinuit profesoarei o cădere de calciu.

Însă dintre toate faptele reprobabile comise în ignoranţa adolescenţei mele, cel mai mult regret momentele în care mă admiram în oglindă. Aveam întotdeuna în buzunar o oglindă de genul celor găsite în trusele de machiaj. Colegii de clasă se amuzau teribil pe seama mea, mai ales că aveam un obicei neruşinat de a mă admira, de a-mi stoarce coşurile şi de a folosi lipstick-ul doar în timpul orelor de română. Biata profesoară numai ea ştie cât a pătimit în mijlocul râsetelor din clasă şi câte gânduri negre de suicid i-au trecut prin cap fiind convinsă că gestul meu era o aluzie la infăţişarea ei.

Multe ar mai fi de mărturisit. Fapte care întrec orice imaginaţie morbidă şi fac inima oricărei profesoare să stea în loc. Dar mă voi opri aici, cu speranţa că fostele mele profesoare vor găsi puterea sufletească de a trece peste suferinţele cauzate de mine. Conştient că o persoană este capabilă să iubescă numai fiind iubită, vreau să le asigur de toată dragostea mea, prin intermdiul acestui text care urmează să plutească spre necunoscut.

Cu stimă, un fost elev narcisist de nota 5, incapabil să înveţe comentarii dar capabil să se exprime coerent şi corect!

Dezminţire

Subsemnatul Puşcaş Florin, născut în oraşul Aleşd, judeţul Bihor, la data de 1 martie 1987, domiciliat în Timişoara, căsătorit cu numita Puşcaş Cristina (ex-Popescu), absolvent al facultăţii de geografie din cadrul Universităţii Babeş-Bolyai Cluj-Napoca, angajat ca analist teritorial şi ocupat în timpul liber cu bloggingul, dezmint totul!

Dezmint faptul că în ziua aceea m-am trezit cu regretul că încă sunt în viaţă. Eram abia clasa a noua, dar mă simţeam deja mult mai bătrân. Paradoxul stătea în faptul că nu reuşeam niciodată să mă comport aşa cum aş fi vrut. Mă prosteam şi făceam prostii. Eram mereu pus pe şotii şi gata să sar la bătaie atunci când eram jignit. Felul ăsta de a fi mă adusese în halul în care eram.

Făceam naveta zilnic cu un autobuz de două ori mai bătrân ca mine. În interiorul lui aveau loc cele mai aprige conflicte. La început erau doar cuvinte, pe urmă se ajungea la mai mult. În spatele liceului se reglau conturile. De obicei băieţii se băteau liniştiţi fără să fie deranjaţi, eu însă nu am avut norocul ăsta. Ajuns la director, cu propunere de exmatriculare, perspectiva unei cariere de cioban la turma satului părea din ce în ce tot mai apropiată.

Era o zi de marţi cred. Marţea se întâmplă cele mai ciudate lucruri. Din când în când şi joia. Fără chef de viaţă, cu teama în sân, aşteptam ca tatăl meu să se întoarcă de la discuţia cu directorul. Am trăit şi momente mai plăcute, asta pot să spun. Când s-a întors era suspect de calm. I-a zis mamei ce îi spusese directorul, că la următoarea abatere voi fi exmatriculat, că m-ar fi exmatriculat acum dar am avut două surori mai mari eleve eminente şi alte asemea lucruri care cel mai probabil îi fac pe părinţi să regrete momentele de “joacă” din trecut.

După acel eveniment viaţa mea nu s-a schimbat brusc. Cert e însă că nu am mai făcut multe din lucrurile pe care le făcusem. Încet încet devenisem om serios. Şi asta nu pentru că evenimentul fusese cu mult mai diferit faţă de altele în care spusesem un “Doamne numai de data asta să scap că mă fac băiat cuminte”, ci pentru că în ziua respectivă, după ce tata i-a povestit mamei aventurile mele văzute din perspectiva directorului, s-a mai întâmplat un lucru. Ieşind în grădină să iau o gură de aer după toate emoţiile îndurate, am văzut-o pe mama îngrijind straturile de morcovi şi usturoi. Cu spatele uşor aplecat, cu ochii aţintiţi undeva spre plantele abia răsărite, mama plângea. Plângea, grădinărea… plângea.

Nu ştiu sigur ce anume a însemnat pentru mine acel moment. Ceea ce ştiu sigur e că din momentul acela nu am mai putut fi acelaşi adolescent iresponsabil. Unele lucruri aveam să nu le mai fac niciodată.

Aşadar dezmint totul! Dezmint faptul că am vrut să scriu povestea asta şi să-i dau titlul “Cum am devenit om serios”. Dezmint că am fost un tâmpit şi că între timp am devenit eu însumi. Dezmint faptul că m-am simţit întotdeauna mai bătrân decât sunt de fapt. Azi vreau să dezmint orice. Vorba figurinei de pe yahoo mess: “It wasn’t me! I didn’t do it! You can’t prove anything!

Şi o melodie pentru destindere!

Liber la dezminţiri! Nu mă lasaţi singur în chestia asta! :-)

Nu contează că eşti mic dacă ai un cont pe twitt(er)

Trebuie să recunosc: nu am fost printre primii români cu nasul prin twitter. Când am aflat de platforma asta de microblogging eram undeva în Bărăgan. Venem de la mare, mergeam la munte. Cristi se îndurase de noi şi ne căra cu Opel-ul lui. Povestea el ceva despre follow, followers, blogging, iar eu nu prea înţelegeam mare lucru. Pe atunci eu abia adulmecam blogosfera.

Dar cine e Făt Frumos Twitter ăsta atât de utilizat şi lăudat de unii? Putem afla asta de la atatoateştiutorul Wikipedia. Dacă te-ai săturat de hi5, de varianta puţin mai evoluată decât hi5 (facebook) sau vrei să aflii lucruri interesante, să scrii gânduri scurte şi să împărtaşeşti cu alţii ceea ce descoperi, twitter.com e locul unde trebuie să mergi chiar acum. Mă rog…cursorul mouse-ului e de ajuns. :-)

Din proprie experinţă pot spune că twitter e mai util şi interesant decat orice reţea socială sau IM. Tot ce trebuie să faci este să te înregistrezi, să urmăreşti oameni interesanţi şi relevanţi şi să te pui pe scris…în limita celor 140 de caractere evident. Dacă până acum nu ai facut asta, te sfătuiesc să începi chiar acum. Incep să vorbesc la fel ca prezentatorii de la teleshopping? 😀

După ce vă începeţi cariera de “twitter-ist” (dacă nu aţi făcut-o deja), puteţi să vă uşuraţi viaţa folosind una dintre extensiile firefox pentru twitter de aici. Sau puteţi să vă înfăşuraţi în cele 140 de unelte pentru twitter de aici. Fie că ai un blog fie că nu ai, twitter e util şi amuzant.

Pentru cei interesaţi, o informaţie de ultimă oră e apariţia unui blog în .ro special creat pentru twitter şi utilizatorii acestei platforme. Făptaşul e Leonid, un tip plin de idei şi ambiţie pe care l-am cunoscut de curând. A apărut “out of nowhere”, vorba românului. 😛 Lui i se datorează şi unele îmbunătăţiri tehnice de pe blogul meu.

Pare greu de crezut, dar proprietarii twitter.com chiar nu au de gând să mă plătească pentru reclama pe care tocmai le-am făcut-o. Nu îmi rămâne decât să vă îndrum spre contul meu de twitter şi să vă îndemn la un cuviincios follow. Acolo puteţi ajunge cu un click pe iconiţa gri-albastră din dreapta sau cu unul aici.

Spor la tweet!

Shutting down

În ultimele zile mi-am cărat după mine acasă o parte din munca de la birou. Cum ultimele responsabilităţi primite au legătură cu mediul online, timpul de stat în faţa calculatorului s-a dublat. Pe lângă limitările legate de timp, sunt nevoit să sufăr şi o altă consecintă: dureri de coloană, muşchi şi alte zone mai mult sau mai puţin dorsale…

Când programul devine incredibil de aglomerat, e timpul să renunţi la unele activităţi sau cel puţin să le limitezi. În curând o să ajung să vă povestesc: “Răsărea soarele peste cartier când am realizat că nu am mai dormit de 48 de ore…” Când nu dorm am tendinţa să vorbesc mult şi degeaba. Văd lucrurile uşor în ceaţa şi mă gândesc o jumătate de minut ce anume trebuie să îi spun soţiei care tocmai a strănutat. Îmi aduc aminte de vremea în care o săptămână întreagă am fost în starea asta. Îmi redactam lucrarea de licenţă…

V-aş mai povesti multe, dar simt o nevoie acută de a avea câteva momente în care să îmi îmbrăţişez patul şi să-i mărturisesc ataşamentul meu profund. Mâine o luăm de la capăt! Pe curând, la revedere! 😉

P.S.: O altă tendinţă în scris datorată oboselii este ataşarea unor puncte de suspensie la finalul frazelor… 😀