Category Archives: Opinii

Părerea mea!

Diferenţa dintre “na-ţi-o ţie, dă-mi-o mie” şi “tiki-taka”

În sfârşit am reuşit să scriu primul articol pe platforma SportVox. Dacă sunteţi interesaţi de un subiect din lumea fotbalului, vă invit să parcurgeţi textul de mai jos şi continuarea de la sursă.

Folosită în exces şi plasată în contexte total nepotrivite, expresia “tiki-taka” nu numai că suferă o ambiguizare treptată, ci riscă şi să devină una dintre cele mai enervante ziceri întâlnite în cotidienele noastre de sport. Continue reading

Titlu anost pentru o leapșă interesantă

leul cititor

Cine a zis că roata e rotundă și se învârte a cam avut dreptate. Pe la începuturile mele blogosferice obișnuiam să îi judec foarte aspru pe bloggerii care își lasă în paragină pasiunea virtuală. Nu a trecut mult timp și iată-mă ținând doar de frumusețe bunătate de blog, căruia îi mai și plătesc hostul. Dar, vorba unui înțelept al lumii virtuale, pentru orice eventualitate, e bine să ai un loc în care să te desfășori. Blogul e al tău și, în principiu, nu te dă nimeni afară din el. Nici măcar în momentele în care ții o lună un titlu greșit și nimeni nu se îndură să-ți atragă atenția. 😀

La fel ca în alte ocazii, mă salvez tot cu o leapșă. Am cerșit-o și am primit-o de la Tomata. Se întâmpla în urmă cu aproape trei luni, iar eu, ca robul netrebnic grăbit să-și îngroape bănuțul de teama hoților, am pus leapșa la păstrare. Lenea e cucoană mare și mai departe cred că ar fi cazul să termin cu avalanșa de clișee și să mă apuc de întrebări și răspunsuri. Continue reading

Cum am devenit jurnalist

Simplu, m-am angajat la un ziar. :) În realitate nu a fost atât de simplu. Mi-am făcut un blog în septembrie 2008 şi i-am zis ideipertinente.wordpress.com. După o lună, timp în care am prins gustul “jurnalului” online, am trecut pe domeniu propriu, dar am păstrat deviza. Aşa s-a născut florinpuscas.ro, “Idei pertinente într-o lume impertinentă – un blog pentru oameni civilizaţi“. Citind acum textele pe care le scriam în urmă cu mai puţin de doi ani, mă încearcă o uşoară senzaţie de ruşine. Formulările logice şi corectitudinea gramatică nu  mi-au fost alături de la început. Subiectele abordate erau şi ele, probabil, destul de puerile.

Totuşi, au existat câţiva oameni care mă citeau. Unii mai şi comentau. Culmea, de bine. Aşa că am mers mai departe crezându-mă blogger talentat şi visându-mă profesionist. Am cunoscut mulţi oameni prin blogul ăsta. Majoritatea oameni faini.  Doar că, obsesia bloggerului, traficul rareori se încăpăţâna să depăşească 1000 de vizitatori pe săptămână, deşi eu scriam zilnic.

Când am împlinit un an de blogăreală, începusem să cred că nu voi ajunge nicăieri cu scrisul, aşa că nu am mai pierdut nopţile în încercarea de a-mi forţa inspiraţia să producă un text pe zi. Atunci a venit oportunitatea numită VoxPublica. Probabil nu simţi cu adevărat ce înseamnă scrisul pe internet până nu ai articole cu mii de citiri. Dar nici critica nu o simţi până nu ai sute de comentarii cu înjurături. :) Am scris mai rău sau mai bine şi am învăţat multe de când scriu “pentru mogul”.

Acum, la nouă luni de când mă gândeam să mă las de scris (timp în care, aşa cum ştiu cei care m-au mai citit, nu am avut un job), am ajuns să trăiesc din scris. Lucrez la cotidialul regional Ziua de Vest, scriu pe platformele VoxPublica şi SportVox şi pot să spun că există şi joburi pe care le prestezi de plăcere. “Asta-i pohta ce-am pohtit”, vorba cui a brevetat-o.  Nu pot decât, aşa ca un om credincios cum mă găsesc,  să-i mulţumesc lui Dumnezeu. E reconfortant să vezi că lucrurile se leagă, că, privind în urmă, tot ceea ce s-a întâmplat are sens.

Eu sunt un blogger mulţumit, un jurnalist entuziast, un soţ iubit şi un tată fericit. Voi ce mai faceţi? :)

 

Scurt mesaj de la Bubu Mic

Bună să vă fie inima dragi cititori ai blogului lui tati. Sunt eu, Matei a.k.a. Bubu Mic. Acum sunt niţel grăbit, dar am vrut să vă spun şi vouă că, după o aşteptare îndelungată, am hotărât să părăsesc cuibul meu din burtică, unul foarte confortabil de altfel. Zis şi făcut, s-a întâmplat vineri, 21 mai, la ora 14. Nu a fost o experienţă foarte plăcută, nici pentru mine nici pentru mami, dar am auzit că o să-mi placă ce o să mai văd pe aici. Sper! Până apuc să vă povestesc mai multe (pentru că acum sunt cam ocupat), vă las o poză cu mine la 24 de ore după naştere. Adică după ieşirea mea la lumină, ca să mă înţelegi, deşi probabil ştiţi ce e aia naştere. V-am pupat! Pa paaaaa!

Bubu Mic

Jurnal de bebe – scâncetul #6

Bine v-am regăsit dragi cititori ai blogului lui tati! Sunt tot eu, Bubu Mic. Ce mai faceţi voi? Bine, sănătoşi? Vă era dor de mine? Mie îmi era dor de voi. Tati mă lasă tare rar să scriu pe blog. Ştiu că e treabă serioasă, mai ales că mă adresez unor cititori care mi-ar putea fi părinţi, dar acum sunt şi eu mare. Nu mai sunt doar cât un bob de fasole, ci am 32 de centimetri şi 750 de grame.  Îmi puteţi spune Matei deja. Continue reading

Jurnal de bebe – scâncetul #5

Dragă jurnalule, te salut din nou după mult timp. Ştiu că te-am cam ignorat în ultimul timp dar sper că nu te-ai supărat pe mine. Sper că nici voi, dragi cititori, nu v-aţi supărat. V-a fost dor de mine? Mie mi-a fost dor de voi! Acum am 18 săptămâni. Aproape 19. Când am scris prima dată în jurnal aveam 9 săptămâni şi 1,09 centimetri. Acum numai tibia mea are dublu. Tibia e ceva la picioruş, dacă nu ştiaţi. M-am făcut mare şi ştiu o grămadă de chestii. Dorm aproape toată ziua, iar atunci când nu dorm dansez şi dau şuturi. E tare distractiv! Mai ales că acum aud, iar mami şi tati vorbesc cu mine şi îmi pun muzică. Credeţi-mă, viaţa de bebe, în burtică, e tare bună. Ar trebui să încercaţi şi voi din când în când. Dar tati îmi şopteşte că nu se poate. Păcat, v-ar fi plăcut! Continue reading

Jurnal de bebe – scâncetul #4

Bună ziua din nou dragă jurnalule şi dragi cititori! Sunt tot eu, Bubu Mic. M-am întors să vă mai ţin de vorbă un pic. M-am gândit că sunteţi cam indiscreţi pentru că îmi citiţi jurnalul, dar pe urmă tati mi-a explicat că nici jurnalele nu mai sunt ce erau pe vremea când el era un Bubu Mic. Mie îmi pare bine până la urmă. Câţi bebeluşi au mai avut ocazia să ţină un jurnal? Şi mai ales un jurnal pe care să îl citească atâţia oameni! Uite, de exemplu, săptămâna asta, o doamnă Laura care lucrează la o televiziune mi-a zis că e impresionată de mine. Am fost tare bucuros. Tati şi mai şi!

Am fost joi seara din nou la nenea ăla care îmi face poze. Abia am aşteptat! Mami cu tati au avut emoţii. Doar că tati nu a recunoscut decât după. Probabil ca să nu aibă mami emoţii şi mai mari. Nenea ăla a zis că sunt sănătos. Mi-a fotografiat degetele de la picioare, mi-a măsurat capul şi picioarele şi s-a uitat cum îmi bate inimioara. Bineînţeles că sunt sănătos! Păi ce, aş putea să scriu pe blog dacă nu aş fi sănătos? Şi a mai zis că s-ar putea să fiu băieţel, că se vede ceva între picioruşele mele. Nu ştiu ce a fost în capul lor de au vorbit aşa de faţă cu mine.

Acum sunt aproape 13 săptămâni de când stau aici în burtică la mami. Data viitoare, nenea cred că o să facă şi un film cu mine, nu numai poze. Am avut şi eu un pic de emoţii. M-am întors cu spatele când mi-a făcut poză şi am încercat să nu mă mişc. Am auzit că aşa se stă la poză. Dar nu e simplu, pentru că mie îmi tot vine să dau din picioare. Oricum, îmi place să fiu în centrul atenţiei. Nu sună aşa bine, ştiu. Dar la vârsta mea îmi permit. Când o să cresc mare nu o să mai pot fi aşa în centrul atenţiei. Poate o să am şi eu un Bubu Mic şi atunci el o să fie în centrul atenţiei.

În rest viaţa merge înainte. Toate organele mi s-au format, aşa că, de acum înainte, nu-mi rămâne decât să cresc. Mami şi tati sunt bine, sănătoşi. Mami a avut otită dar i-a trecut. S-a temut că o să trebuiască să ia nişte medicamente care mie nu îmi plac. Oare de unde ştiu ei ce îmi place mie şi ce nu? Dar nu a mai trebuit să le ia. Într-o noapte a durut-o aşa de tare urechea că tati a chemat ambulanţa. Am aşteptat vreo două ore până a venit şi i-a făcut o injecţie. Nu ştiu prea bine ce înseamnă înjecţie, însă după reacţia lui tati cred că e ceva rău. Acum mami e bine şi sănătoasă. Cam obosită dar nu îi mai e greaţă aşa de des.

Tati e bine şi el. Cam deprimat câteodată pentru că e tot şomer. Dar mami îl încurajează şi îi zice numai lucruri frumoase. E tare norocos că o are pe mami! Ei se iubesc mult şi mă iubesc şi pe mine. Tati m-a şi visat într-o noapte. Trecuseră vreo câteva luni de când mă născusem în vis şi el mă ţinea în braţe. Cred că abia aşteaptă să mă vadă. Şi eu abia aştept să-i văd pe ei. E bine şi în burtică dar afară cred că o să fie şi mai bine.

Cam atât pentru azi. M-am cam întins la vorbă şi am obosit. Ce să fac dacă îmi place de voi? Îmi place să vă povestesc lucruri şi apoi să vă răspund la comentarii. Chestia asta cred că am moştenit-o de la tati. Acum mă duc la culcare. Să fiţi cuminţi şi să nu vă supăraţi pe tati. E şi el om şi nu e întotdeauna aşa cum vor alţii să fie. Dar e tati meu şi eu îl iubesc. Şi vă iubesc şi pe voi pentru că citiţi ce scriu eu. Şi o să vă iubesc şi mai mult dacă îmi lăsaţi un comentariu. Gata, gata, deja nu mai are răbdare tati. Am plecat! Vă pup! Paaaaa!

Jurnal de bebe – scâncetul #3

Salutare! Iarăşi eu, Bubu Mic. E cam târziu şi trebuie să scriu în şoaptă. Nu mă întrebaţi cum e aia că e mai greu de explicat. Mami doarme şi eu m-am trezit câteva minute ca să văd ce mai faceţi. Nu o să vă ţin la poveşti de data asta. Tati mă ajută cu tastele ca să nu o trezim pe mami. Tati e şi el obosit dar l-am rugat să mai stea un pic până vă spun ceva. Abia mai rezistă. Se uită la mami şi aşteaptă să se bage în pat lângă ea. Mi-a zis că acuma s-ar duce să-i dea pupici mulţi mulţi mulţi dar se teme că se trezeşte. Îi e dragă mami. Şi mie mi-e dragă. O împărţim noi cumva.

Dar să vă spun de ce vă deranjez. Am primit o veste azi. Tati a vorbit la telefon cu mătuşica Eva şi a aflat că o să am un verişor. El e cu 8 săptămâni mai mare decât mine. Mami a fost tare entuziasmată. O să fie al doilea nepoţel al ei. Şi eu m-am bucurat. Abia aştept să-l cunosc pe verişorul meu. Cred că o să ne înţelegem tare bine. Până atunci însă mai avem de crescut. Iar eu, dacă vreau să cresc, trebuie să dorm. Aşa că vă las. Mă duc la culcare. Să fiţi cuminţi şi să nu îl supăraţi pe tati! Vă pup! Paaaaa! Continue reading

Jurnal de bebe – scâncetul #2

Update: Pentru că m-a rugat GMX, l-am rugat şi eu pe tati să pună poze cu mine aici. Azi nenea de la spital mi-a făcut doar o poză.

Bubu Mic Bubu Mic.

Bună ziua dragi cititori ai lui tati! Sunt eu din nou, Bubu Mic. După aproape două săptămâni am nimerit un moment în care tati nu are chef de nimic. Aşa că mă joc eu un pic pe aici. Am promis să nu stric nimic. Nici nu aş avea cum să stric mare lucru pentru că nu mă pricep. Dar a trebuit să promit şi am promis. Tati e prea grijuliu cu blogul lui. Eu i-am zis să se mai relaxeze, că e doar o joacă şi nu trebuie să fie aşa exigent. Dar mi-a ţinut un discurs despre calitate şi imagine şi bla bla bla. Dar să nu îi spuneţi că v-am povestit asta. Ideea e că oricum a lăsat-o mai moale şi aşa am ajuns eu să mă joc.

Azi am 9 săptămâni şi 3 zile. Trebuia să am fix 9 săptămâni dar mami a fost iar la nenea ăla care îmi face poze şi a aflat că sunt mai mare. S-a trezit şi tati de dimineaţă şi a fost cu mine şi cu mami la spital. Staţi liniştiţi, nu suntem bolnavi. Doar a trebuit să o înţepe pe mami în mână ca să-i ia sânge. Trebuie să vadă dacă mănânc tot ce trebuie. Eu cred că am de toate. Că doar cresc aşa de repede! Şi e aşa de confortabil aici! Dar trebuie să vedem şi ce zice tanti de la analize. Bine că nu i s-a făcut rău lui tati la spital! Am auzit că are obiceiul să leşine pe acolo.

Sunt din ce în ce tot mai fericit. Mami şi tati mă iubesc mult şi tot timpul vorbesc despre mine. Au fost îngrijoraţi pentru că pe mami a cam durut-o burtica în ultimele zile. Aş fi vrut să le zic că sunt bine, dar sunt încă prea mic. Oricum, nenea care îmi face poze le-a zis că totul este în regulă şi ei au fost entuziasmaţi. Îşi zic unul altuia că sunt o minune. Eu nu ştiu ce e aia, dar cred că e de bine.

Cam atât pentru azi. M-am jucat destul. Ăştia suntem noi. Mami, tati şi eu, Bubu Mic. Suntem o familie fericită, chiar dacă nu toate sunt perfecte în viaţă (asta am auzit-o de la tati). Mami e tot obosită şi are greţuri. Ştiu că e vina mea, însă nu o fac intenţionat. Tati e cam supărat pentru că nu are serviciu. Eu nu înţeleg de ce vrea să lucreze în loc să stea liniştit acasă. Dar probabil că o să înţeleg când o să fiu mai mare. Cică ar fi ceva legat de bani, chirie şi încă ceva. Nu mai ţin minte. Cred totuşi că o să fie bine. Dacă eu sunt o minune şi exist (am auzit că minunile se întâmplă rar), atunci şi serviciul ăsta şi banii şi chiria o să se rezolve până la urmă. Tati m-a învăţat să fiu pozivit şi optimist. Pare el mai pesimist, însă e un optimist, să ştiţi!

Vă pup şi vă iubesc! Paaaaa!

Jurnal de bebe – scâncetul #1

Bună ziua! Vă salut respectuos de aici din micul meu cuib. Eu sunt bebe. Nu am un nume încă, aşa că mami şi tati îmi zic Bubu Mic. Ar trebui să-mi zică Puşcaş Bubu Mic dar îmi zic doar Bubu Mic. Din câte am înţeles, până să apar eu, Bubu Mic era numele lui tati. Acum el e Bubu Mare. Sună haios, nu? Oamenii mari au idei trăznite. Şi eu m-am distrat.

Recunosc, sunt destul de mic. Am doar 1,09 centimetri la cele 7 săptămâni şi două zile ale mele. Asta nu înseamnă că nu pot să ţin şi eu un jurnal. Ce, numai tati poate să scrie? El e ocupat cu scrisul pe voxpublica sau cum îi zice, aşa că îi ocup şi eu blogul un pic. Numai din când în când ca să nu se supere. V-aş fi arătat o poză cu mine, să vedeţi cât sunt de frumos. Mă rog, mami şi tati mi-au zis că-s frumos, să nu credeţi că mă laud eu. Deşi am o mulţime de calităţi, cea mai mare e modestia, să ştiţi! Doar că pozele sunt în geantă. Şi geanta e la mami. Iar mami a plecat la serviciu. Dar nu-i nimic, poate arată tati o poză nu mine pe twitter mai târziu. Am fost ieri la doctor şi m-a fotografiat. Eu aş fi vrut să mă văd color, dar nu aveau decât aparat alb-negru.

Ce viaţă bună e aici în cuibuşorul meu! Ce, ar trebui să mă simt vinovat că mami nu se simte prea bine? Las’ că o să fiu cuminte când o să mă fac mai mare! Ştiu că mami e obosită tot timpul şi are greţuri. Tati face  mâncare şi curăţenie. Nu întotdeauna, numai când are el chef sau când îi zice mami. Le-am dat viaţa peste cap, dar ei se bucură. Zău dacă îi înţeleg pe oamenii ăştia.

Vai ce am obosit! Acum mă duc să gust din sandwich-ul pe care l-a mâncat mami şi apoi să dorm. Sunt tare epuizat! Nu vă mai ţin de vorbă pentru că nici idei aşa multe nu am. La 1,09 centimetri ai mei credeţi că am de unde să scot atâtea? Bineînţeles că nu! De asta vă pup şi vă spun că vă iubesc. Nu vă cunosc, dar dacă tati pierde atâta timp vorbind cu voi înseamnă că vă iubeşte. Şi dacă tati vă iubeşte şi eu vă iubesc! Paaaaa!

Complimente şi critici

“Când mă laudă cineva, mă cuprinde panica: dacă ar afla tot ce nu ştiu, tot ce nu sunt? Când mă condamnă, mă simt liniştit: sunt totuşi mai bun decât atât.”
CONSTANTIN NOICA

Mă enervează oamenii care nu ştiu să primească un compliment. S-or fi gândind că semenii urmăresc interese necurate. Sau poate pur şi simplu nu sunt obişnuiţi cu aprecierile. Toată viaţa au fost criticaţi, luaţi peste picior sau renegaţi, astfel încât un compliment e ceva total anormal şi neaşteptat. Ironia vieţii e că de cele mai multe ori detestăm cel mai tare defectele noastre atunci când le recunoaştem în alţii, şi ne molipsim de defectele celor din jur. Nu avem scăpare. Fiecare pai identificat în ochii celorlalţi se transformă într-o pădure pe retina noastră.

Ce mă face să mă fâstâcesc atunci când primesc un compliment, în loc să zic un simplu mulţumesc? Într-un fel are dreptate Noica. Cineva îmi zice că îi place cum scriu iar eu nu mă pot abţine de la gândul că poate într-o zi, inspiraţia mea o să ajungă la capăt. Un altul îmi spune că îi place haina mea şi eu dau înapoi la gândul că e luată de la second-hand. Mi se spune că parfumul meu miroase bine, dar eu îmi amintesc instantaneu că l-am folosit de dimineaţă pentru că nu am apucat să fac duş. Cel mai tare mă impacientez atunci când oamenii au impresia că sunt bun, că fac totul bine şi ştiu o mulţime de lucruri. Mă incearcă un sentiment inconfortabil de impostor.

Pe de altă parte, nimănui nu-i place să fie criticat sau condamnat. E neplăcut să fii judecat sau să ţi se pună în cârcă lucruri de care nu eşti vinovat. Însă dincolo de partea asta neplăcută, care stârneşte revoltă şi mânie, se ascunde vanitatea noastră. Cineva zicea că lucrurile sunt bune sau rele, frumoase sau urâte, uşoare sau grele, în funcţie de elementul de comparaţie. Dacă ne comparăm pe noi înşine cu o imagine negativă a celor din jur, atunci ne simţim bine, pentru că ne considerăm mai buni, mai “meseriaşi” şi credem că nu greşim niciodată. Sau dacă o facem, oricum greşeala noastră nu e atât de gravă. Criticile ne alimentează într-un fel vanitatea. De asta le suportăm mai uşor decât complimentele.

Si atunci cum rămâne cu dilema complimentelor? De la cine suntem gata să primim? Probabil de la cineva care ne cunoaşte pe deplin. Cu bune şi cu rele, exact aşa cum suntem noi. Dar există o asemenea persoană?

Confesiunile unui fost elev narcisist

Am descoperit textul de mai jos într-o sticlă care plutea agale pe canalul Bega. O fi adevărată povestea, o fi doar un basm, poate contează mai puţin. Ceea ce ne interesează pe noi este  să-i oferim autorului posibilitatea unei confesiuni publice.

Am avut întotdeauna o relaţie aparte cu profele de română. Oricât de hotărât eram să le fiu pe plac, întotdeauna sfârşeam apostrofat, scos afară din clasă şi la limita corigenţei. Mie îmi plăceau profele şi ele cred că mă plăceau pe mine, însă pretenţiile lor exagerate şi refuzul meu de a învăţa comentarii kilometrice se soldau cu nervi şi resentimente.

Ceea ce vreau să exprim în aceste cuvinte este regretul enorm legat de unele aspecte ale comportamentului meu. Ştiu că le-am scos peri albi şi sunt gata să suport o parte din costul vopselei de păr atât de des utlilizate de la o vreme.

Îmi cer scuze în primul rând faţă de profesoara mea de română din clasa a V-a, care bănuind că lecturez tema din memorie şi nu din caiet, a fost nevoită să îşi calce pe inimă şi să-mi dea nota 3 cu menţiunea “temă neefectuată şi citită din memorie”. Ştiu că i-a fost greu să facă acest gest văzându-mi faţa inocentă şi schimonosită la gândul taberei de vară de la care tocmai îmi luam adio. Mă recunosc vinovat pentru mustrarile de conştiinţă ale profesoarei mele.

Vreau de asemenea să îmi cer scuze şi să-i mulţumesc pentru înţelegere profesoarei mele de limba română din liceu. Toate clipele de perplexitate, spasmele de râs şi blocajele mintale pricinuite de lucrările mele îmi stau pe conştiinţă ca un bolovan. Îmi pare rău pentru că în clasa a IX-a, trebuind să povestesc “Harap Alb”, am scris în lucrare că “Harap alb trebuia să se deplaseze de la împăratul X la împăratul Y”, neuitând să specific faptul că numele îmi scapă.

Regret de asemenea neruşinarea dovedită în clasa a XI-a, când într-o caracterizare a lui Alexandru Lăpuşneanul am menţionat: “Acesta era un om bun, cu un suflet mare şi dragoste faţă de popor. Ţelul lui primordial era întegrarea tării în structurile euro-atlantice”.  Perspectiva mea idealisto-avangardistă i-a pricinuit profesoarei o cădere de calciu.

Însă dintre toate faptele reprobabile comise în ignoranţa adolescenţei mele, cel mai mult regret momentele în care mă admiram în oglindă. Aveam întotdeuna în buzunar o oglindă de genul celor găsite în trusele de machiaj. Colegii de clasă se amuzau teribil pe seama mea, mai ales că aveam un obicei neruşinat de a mă admira, de a-mi stoarce coşurile şi de a folosi lipstick-ul doar în timpul orelor de română. Biata profesoară numai ea ştie cât a pătimit în mijlocul râsetelor din clasă şi câte gânduri negre de suicid i-au trecut prin cap fiind convinsă că gestul meu era o aluzie la infăţişarea ei.

Multe ar mai fi de mărturisit. Fapte care întrec orice imaginaţie morbidă şi fac inima oricărei profesoare să stea în loc. Dar mă voi opri aici, cu speranţa că fostele mele profesoare vor găsi puterea sufletească de a trece peste suferinţele cauzate de mine. Conştient că o persoană este capabilă să iubescă numai fiind iubită, vreau să le asigur de toată dragostea mea, prin intermdiul acestui text care urmează să plutească spre necunoscut.

Cu stimă, un fost elev narcisist de nota 5, incapabil să înveţe comentarii dar capabil să se exprime coerent şi corect!

Dezminţire

Subsemnatul Puşcaş Florin, născut în oraşul Aleşd, judeţul Bihor, la data de 1 martie 1987, domiciliat în Timişoara, căsătorit cu numita Puşcaş Cristina (ex-Popescu), absolvent al facultăţii de geografie din cadrul Universităţii Babeş-Bolyai Cluj-Napoca, angajat ca analist teritorial şi ocupat în timpul liber cu bloggingul, dezmint totul!

Dezmint faptul că în ziua aceea m-am trezit cu regretul că încă sunt în viaţă. Eram abia clasa a noua, dar mă simţeam deja mult mai bătrân. Paradoxul stătea în faptul că nu reuşeam niciodată să mă comport aşa cum aş fi vrut. Mă prosteam şi făceam prostii. Eram mereu pus pe şotii şi gata să sar la bătaie atunci când eram jignit. Felul ăsta de a fi mă adusese în halul în care eram.

Făceam naveta zilnic cu un autobuz de două ori mai bătrân ca mine. În interiorul lui aveau loc cele mai aprige conflicte. La început erau doar cuvinte, pe urmă se ajungea la mai mult. În spatele liceului se reglau conturile. De obicei băieţii se băteau liniştiţi fără să fie deranjaţi, eu însă nu am avut norocul ăsta. Ajuns la director, cu propunere de exmatriculare, perspectiva unei cariere de cioban la turma satului părea din ce în ce tot mai apropiată.

Era o zi de marţi cred. Marţea se întâmplă cele mai ciudate lucruri. Din când în când şi joia. Fără chef de viaţă, cu teama în sân, aşteptam ca tatăl meu să se întoarcă de la discuţia cu directorul. Am trăit şi momente mai plăcute, asta pot să spun. Când s-a întors era suspect de calm. I-a zis mamei ce îi spusese directorul, că la următoarea abatere voi fi exmatriculat, că m-ar fi exmatriculat acum dar am avut două surori mai mari eleve eminente şi alte asemea lucruri care cel mai probabil îi fac pe părinţi să regrete momentele de “joacă” din trecut.

După acel eveniment viaţa mea nu s-a schimbat brusc. Cert e însă că nu am mai făcut multe din lucrurile pe care le făcusem. Încet încet devenisem om serios. Şi asta nu pentru că evenimentul fusese cu mult mai diferit faţă de altele în care spusesem un “Doamne numai de data asta să scap că mă fac băiat cuminte”, ci pentru că în ziua respectivă, după ce tata i-a povestit mamei aventurile mele văzute din perspectiva directorului, s-a mai întâmplat un lucru. Ieşind în grădină să iau o gură de aer după toate emoţiile îndurate, am văzut-o pe mama îngrijind straturile de morcovi şi usturoi. Cu spatele uşor aplecat, cu ochii aţintiţi undeva spre plantele abia răsărite, mama plângea. Plângea, grădinărea… plângea.

Nu ştiu sigur ce anume a însemnat pentru mine acel moment. Ceea ce ştiu sigur e că din momentul acela nu am mai putut fi acelaşi adolescent iresponsabil. Unele lucruri aveam să nu le mai fac niciodată.

Aşadar dezmint totul! Dezmint faptul că am vrut să scriu povestea asta şi să-i dau titlul “Cum am devenit om serios”. Dezmint că am fost un tâmpit şi că între timp am devenit eu însumi. Dezmint faptul că m-am simţit întotdeauna mai bătrân decât sunt de fapt. Azi vreau să dezmint orice. Vorba figurinei de pe yahoo mess: “It wasn’t me! I didn’t do it! You can’t prove anything!

Şi o melodie pentru destindere!

Liber la dezminţiri! Nu mă lasaţi singur în chestia asta! :-)