Uneori sunt o catastrofă. Una masculină, evident. Dacă ar exista un dicţionar ilustrat de antonime, la antonimul expresiei “self-management” ar trona, mare şi fericită, poza mea. Dacă la capitolul punctualitate fac progrese, mai ales de când vând publicitate online (sau mă rog, încerc să vând), când vine vorba de respectarea termenelor mă exasperez chiar şi pe mine însumi. De exemplu, am de scris un text despre Timişoara pentru Artistu. Sunt deja 3 luni de când l-am promis. Am mai promis şi un text pentru revista Fitzuica şi trag în continuare mâţa de coadă (tot o figură de stil pentru că nu aş suporta să ţin o pisică pe lângă mine toată ziua). La acestea aş mai putea adăuga alte chestii în care m-am băgat (sau, mai exact, am zis că mă bag) şi nu am realizat nimic: blogul Choose to speak, sportlocal.ro şi chiar literatura pusă pe hold până într-un moment imaginar în care presupun că o să am timp şi inspiraţie să mai scriu câteva povestiri, cât pentru un volum acolo, ceva.

Cam asta e situaţia în momentul de faţă, în caz că treceţi pe aici şi vă întrebaţi unde a dispărut consecvenţa postărilor mele şi stilul care m-a însoţit timp de un an în activitatea blogosferică. E tot acolo, undeva. Pus pe hold de mult mai pragmatica şi, uneori, încrâncenata activitate de pe VoxPublica.

Şi ca să nu ziceţi că nu v-am umplut sacoşa de link-uri (şi paranteze), poftiţi de citiţi şi un interviu (sau ce o fi) pe care l-am acordat (ce pompos sună!)… cui i l-am acordat? Nu mai ştiu. Vedeţi şi voi pe twitter.i3.ro. Un weekend plin de paranteze plăcute vă doresc!

Au trecut deja trei luni de la mica noastră dispută blogosferică referitoare la ideea că “Literatura poate fi şi pe bloguri“. Bloggerii, fiecare după talentul său, au continuat să scrie pe internet texte care, cel puţin după părerea unora, pot fi considerate literatură. Între timp, unii literaţi, văzând, probabil, cum le scapă printre degete autoritatea dobândită în afara internetului, se împotrivesc oricărui fenomen cultural neavizat de ei înşişi. Asta în vreme ce alţii dovedesc un nihilism literar de-a dreptul admirabil. Mă rog, nihilism e mult spus, pentru că aceştia, spre deosebire de nihilişti, nu contestă fără noimă dogmatica literară autohtonă.
continue reading "Blogurile – spaima literaţilor încremeniţi în proiect"

Nu ştiu cine a avut ideea împărţirii timpului în ani, însă a fost o idee bună. Chiar dacă timpul curge uniform şi continuu, nevoia de sfârşituri şi începuturi e sănătos satisfăcută prin trecerea anilor. Presupun că nu ne strică să avem câte o ocazie în care să privim înapoi retrospectiv sau, chiar mai bine, să ne planificăm şi reorganizăm viaţa, atât cât depinde de noi. Dar nu am de gând acum să fac analize şi să le expun perplexităţii colective şi admiraţiei de gloată, aşa cum îi plăcea cuiva să spună.
continue reading "Repornind locomotiva"

Aşa cum, probabil, unii dintre voi au observat, în ultimul timp nu m-am ocupat foarte intens de acest blog. Drept urmare, numărul vizitatorilor a scăzut undeva către un sfert din cel de acum o jumătate de an. Motivele ar fi mai multe. Energiile scriitoriceşti direcţionate şi în alte părţi, starea de şomer care mi-a tăiat tot cheful şi nu în ultimul rând unele dezamăgiri personale.

M-am tot gândit dacă e cazul să îmi exprim pe blog una dintre dezamăgiri. Până la urmă, fie şi doar de dragul descărcării personale, o să povestesc pe scurt ceea ce s-a întâmplat. Totul a început cu un comentariu lăsat de mine pe un blog. Un comentariu în care îmi exprimam opţiunea pentru Traian Băsescu în turul 2, asta după ce în turul 1 l-am votat pe Antonescu. Drept urmare, unul dintre bloggerii pe care îi apreciez pentru talentul lor scriitoricesc m-a scos din blogroll. Este vorba despre Ioan Usca (ivanuska.wordpress.com). La îndemul domniei sale, alţi doi bloggeri, pe care de asemenea îi citeam cu plăcere, au ales să mă scoată din blogroll: Nea Costache (neacostache.com) şi Gabriela Savitsky (gabrieladsavitsky.wordpress.com). Iată şi explicaţia domnului Usca: “Două atitudini sunt permise: ori înjuri pe Băsescu, ori faci literatură. Am scos 30 din blogroll, pe motive de Băsescu, şi trimit mailuri pretutindeni să se procedeze identic, până la izolarea completă a pedeliştilor.”

O asemenea explicaţie m-a dezamăgit profund din mai multe motive. În primul rând, pentru că stimabilul Ioan Usca este preot şi, chiar la îndemul unui presupus îndrumător spiritual, nu am de gând să înjur pe cineva. În al doilea rând pentru că nu sunt pedelist. Îl votez pe Băsescu în turul 2 nu din convingere sau din plăcere. Pur şi simplu mi se pare răul mai mic dintre cele două. Iar PSD nu pot să votez. Nu am încercat, nu încerc şi nu o să încerc să conving pe cineva să procedeze la fel ca mine. Nu am de gând să devin activist de partid şi să renunţ la obiectivitate şi la prezentarea lucrurilor aşa cum sunt.

Probabil că internetul distorsionează chiar şi relaţiile interumane. Îmi pare rău că aici se distrug relaţii mai vechi, iar cele create pe internet sunt doar paie luate de vând (cu mici excepţii). Regretul meu e amplificat şi de faptul că bloggerii despre care vă vorbeam erau dintre preferaţii  mei. Se pare însă că talentul nu ţine loc de probitate morală. Oare de dragul politicii merită aruncate la coş nişte relaţii, fie ele şi virtuale? Acum sper doar că persoanele în cauză au şi un câştig material din propagandismul lor. Altfel, mă tem că nu mai vorbim doar de fanatism, ci şi de un deficit de înţelepciune.

Acestea fiind zise, mă gândesc să revin la o activitate mai intensă pe blog. Să scriu din nou cel puţin un text pe zi şi să fiu mai rapid în a răspunde comentariilor. Există însă şi nevoia unui nou început. A unei relansări. Din acet motiv mă gândesc să schimb aspectul blogului. Nu m-am hotărât asupra unui design, aşa că aştept şi recomandările voastre. Era o glumă referitoare la femeile implicate într-o relaţie stabilă. Se spunea că, neputând să schimbe partenerul, ele încep să îşi schimbe coafura. Cam aşa se întâmplă şi în relaţia mea cu blogul.

Cam atât deocamdată. Nu-mi rămâne decât să-mi urez succes şi entuziasm alături de cititorii mei loiali şi de calitate. Cei care nu v-aţi săturat de mine, cei pe care nu v-am dezamăgit şi care mai doriţi să mă vizitaţi. Pentru voi florinpuscas.ro există în continuare.

Se întâmplă în ultimul timp să mă trezesc vorbind exagerat de mult despre mine însumi. Obişnuiam să cred că nu îmi place să fac asta. Doar că unele lucrui se întâmplă indiferent dacă le planifici sau nu. Şi dacă tot am isprăvit de curând prima mea excursie în jurul soarelui în calitate de blogger, m-am apucat de dat interviuri. Nu că aş fi eu cel mai interesant blogger care ar putea să facă subiectul unui interviu, însă nu puteam să refuz oferta venită de la incultura.ro. Am răspuns unui set de întrebări generale, despre mine, despre blogosferă, politică, fotbal şi cultură în România. Vă invit aşadar să citiţi: Interviul săptămânii / Blogger: Florin Puşcaş. Iar pentru explicarea titlului, puteţi asculta melodia de mai jos. Oare am îndrăznit prea mult indentificându-mă cu autorul versurilor?

Începând de azi o să scriu şi pe voxpublica.ro, platforma de comentarii, bloguri şi opinii Realitatea.net. E un lucru pe care mi l-am dorit şi sper să fac faţă. De asemenea sper că nu îmi voi ignora blogul, ci voi găsi timp şi inspiraţie să scriu în ambele locuri. Vă invit aşadar, fără prea multe introduceri pentru că scriu la o oră indecent de târzie, să citiţi primul meu articol de pe voxpublica:

Fabrica de respect nu există

Nu sunt mare amator de aniversări. O afirmaţie care poate părea ciudată atunci când vine de la un om care sărbătoreşte ziua de 26 a fiecărei luni, care şi-a cerut soţia în căsătorie la aniversarea unui an de relaţie şi s-a căsătorit civil la aniversarea a doi ani de relaţie. Totuşi, acesta este adevărul. Zilele aniversare nu mă entuziasmează peste măsură. Poate din acest motiv am sărit peste aniversarea unui an de blogging, petrecută în una dintre zilele săptămânii trecute.

Printre lucrurile care îmi repugnă se numără şi analizele retrospective şi evaluările. Asta nu înseamnă că nu extrag învăţămintele de rigoare din experienţele cotidiene, însă nu obişnuiesc să admir vreme îndelungată tabloul trecutului. Cu toate acestea, la un an de blogging, înclin să fac o comparaţie între Florin Puşcaş cel de acum un an şi Florin Puşcaş de azi. Evident că, nefiind un specialist al analizelor obiective şi preferând mai degrabă introspecţiile subiective, nu am de gând să vă plictisesc enumerând treptele dezvoltării sociale şi umane parcurse în cele 365 de zile.

Păstrând aşadar concluziile pentru mine, v-aş ruga pe voi, cei care obişnuiţi să-mi vizitaţi blogul de mai mult sau mai puţin timp, să îmi răspundeţi la o întrebare. Sunt curios ce înseamnă pentru voi florinpuscas.ro. Aţi învăţat ceva citind articolele de aici? V-am influenţat în vreun fel anume? V-am amuzat, pus pe gânduri, enervat sau plictisit? Aştept răspunsuri de orice fel, atâta timp cât sunt exprimate decent. Ce înseamnă pentru voi blogul acesta şi de ce reveniţi?

Ori la bal ori la spital

În timp ce eu eu stăteam acasă măcinat de întrebări, QuadroQ se plimba pe străzi şi Zamolxis împreună cu Alphadog părăseau PageRank Caffe, la spital se petreceau lucruri cel puţin la fel de palpitante. Daniil, falsul popă, murise după o scurtă agonie provocată de otravă. La scurt timp, spre stupoarea medicilor şi a asistentelor, salonul Sofiei fu găsit gol. Cum nimeni nu se înghesuia să-şi asume răspunderea pentru o asemenea neglijenţă, se presupuse că aceasta, simţindu-se mai bine, a preferat să fugă din spital. Ridicând din umeri şi rostind un “Asta e, să fie sănătoasă!”, directorul spitalului consideră cazul închis.

Arhi în schimb zăcea în comă înconjurat de familie. Erau acolo mama, soţia şi fratele, cu toţii veghind să fie pe fază la cel mai mic semn că soarele lor se va trezi. Câţiva prieteni – unii cu intenţii sănătoase, alţii doar ca să-l linguşească – îşi anunţaseră şi ei sprijinul pentru oligarhul răpus în condiţii neelucidate. Dorind să fie alături de un vechi camarad, VisUrât încercă să intre în spital, telefonând în prealabil pentru a se înscrie pe lista de aşteptare. Medicul, făcând o confuzie între numele prietenului şi un anumit proces care are loc în nopţile cu o digestie dificilă, îi răspunse pe un ton enervat: “Numai de vise urâte nu are nevoie prietenul dumneavoastră acum”, şi îi trânti telefonul în nas.
continue reading "Crimele din Blogosfereşti – episodul 2"

Şoapte în cafenea

Zamolxis, aproximativ 30 de ani, fruntea lată, privirea pătrunzătoare, drept şi bun la suflet. Cam aşa l-ar caracteriza cunoscuţii, cu toate că are şi unele obiceiuri mai puţin apreciate ca fiind rafinate. Stătea  la masa vecină şi îşi savura cafeaua discutând cu Alphadog. Dacă prezenţa celui de-al doilea mi se părea oarecum normală – locuia aproape şi nu era prima dată când îl vedeam acolo – apariţia lui Zamolxis, care nu era tocmai de la noi din cartier, avu darul de a-mi trezi diverse suspiciuni. Prefăcându-mă atent la altceva, mi-am ridicat gulerul de la haină şi am început să trag cu urechea la discuţia ce părea destul de aprinsă.

- Eşti nebun!? De câteva luni? Şi unde îl ţin? – se miră Alphadog fără ca eu să înţeleg ceva din întrebările lui.

- Am înţeles că ar fi un fel de pivniţă, undeva pe lângă Iaşi. – răspunse Zamolxis în stilul unui ventriloc, fără să schiţeze niciun alt gest.
continue reading "Crimele din Blogosfereşti – episodul 1"

01 februarie 2010

A trecut deja o lună de la moartea internetului. Încă nu se ştie cu exactitate de ce la 1 ianuarie, la intrarea în 2010, toate reţele de calculatoare au căzut. Toate eforturile de a lega oricare două calculatoare între ele sunt în continuare sortite eşecului. Unii oameni de ştiinţă mai pesimişti – sau poate realişti – susţin că internetul nu va mai exista niciodată. O stare de nesiguranţă şi totală dezordine a pus stăpânire pe omenire. Deşi multe din evenimentele prognozate – cel de-al treilea război mondial, invadarea statului Israel de către arabi, dispersia populaţiei din China – nu s-au întâmplat, altele la fel de rele bântuie planeta: foamete, epidemii, şomaj, infracţionalitate, migraţii masive.
continue reading "Ziua în care internetul a murit"