Author Archives: Florin Puşcaş

Pro sau contra bilingvismului în România?

Nu este ediţie de ziar online zilele astea care să nu menţioneze ideea conform căreia Marko Bela şi-ar dori (drăguţul de el) ca limba maghiară să devină limbă oficială regională în Transilvania. Dincolo de impulsurile de mânie izvorâtă din mândria noastră naţională la auzirea unei asemenea veşti, mă gândesc ce anume ar însemna chestia asta şi cum ne-ar afecta nouă existenţa. Cu toată tendinţa estompării parţiale a caracterelor naţionale în contextul comunităţii europene, oare aşa ceva este acceptabil? Unii ar spune că e o jignire la adresa celor care au luptat pentru patrie, alţii ar considera o asemenea idee ca fiind discriminatorie şi ultranaţionalistă. Unde să te mai plasezi în peisajul opiniilor în ziua de azi?

Hux a scăpat de laptop

După o zi întreagă de aşteptări, am aflat şi câştigătorul laptop-ului oferit de Beni Hux. Am câştigaaaaaaaaaaaaaaaaat….experienţă. După extragerea efectuată de Florin Grozea undeva pe o terasă din Bucureşti toată lumea se aştepta să iasă la iveală numele câştigătorului. Suspansul însă s-a prelungit până cu 3 minute după miezul nopţii când am aflat cu toţii: http://www.hux.ro/anunturi/castigatorul.html . Până se iveşte un nou concurs o să fiu convins că sunt “cel mai lipsit de noroc chior” cetăţean al patriei. Pe urmă o să-mi recapăt subit încrederea în premii câştigate pe degeaba. Să aveţi noroc fraţilor…! 😉

Românul. Poet sau manelist

Era o zicală: “Românul s-a născut poet”. Nu ştiu cine a zis chestia asta pentru prima dată şi nici nu sunt convins că mai există vreo urmă de adevăr în ea în ziua de azi. Încep chiar să cred că asta contează mai puţin. Nu pentru că nu aş aprecia poezia, ci mai degrabă pentru că românul nostru, chiar dacă s-a născut poet, a devenit pe parcurs manelist. Viaţa-i grea… dar e tristă!

Poveşti la colţ de stradă

Dacă mai aveam unele dubii asupra stadiului avansat de putrefacţie în care se află societatea românească, azi am scăpat de ele. Mă întorceam liniştit acasă de la noul meu job, când la un colţ de stradă urechea mea (cred că era urechea dreaptă) a prins un fragment dintr-o discuţie între două doamne cam la 70-75 de ani. Subiectul discuţiei era îndemnul dat de Gigi Becali lui Bănel Nicoliţă înaintea partidei Fiorentina-Steaua. Pentru cei care nu au avut “oportunitatea” de a afla care a fost sfatul “preailuminatului”, vă spun eu: “Rupe-l pe Mutu!”. Scurt pe doi. Iniţial îmi venea să râd, dar gândindu-mă mai bine la faza asta realizez că nu e chiar atât de amuzant. E chiar tragic.

Eterna şi fascinanta Românie în anul 2008, la 19 ani de la revoluţie… miroase a stricat chiar şi acolo unde ar trebui să căutăm (şi să găsim) înşelepciune.

În concluzie ne rămân trei alternative: ne pierdem în masa de moravuri urât mirositoare, emigrăm sau… încercăm că facem notă discordantă. Cât despre mine, oricât de sinucigaş ar putea părea, îmi place să cred că avansez împotriva curentului. Noapte bună românule decentă….oriunde te-ai afla!

Unde a dispărut morcovul…

Un stimabil domn ziarist, pe numele său Radu Banciu, îşi expunea punctul de vedere în apariţiile sale la televiziunea sport.ro în urmă cu vreo câteva săptămâni referitor la prezenţa echipelor româneşti în Uefa Champions League. Nu am înţeles niciodată ironia şi dispreţul prezente în discursul domniei sale. Zilele trecute, acelaşi domn Radu Banciu compara deplasarea celor de la Hamburg în România cu o excursie la zoo. Ei bine stimabile domn Radu Banciu, tot respectul pentru munca dumneavoastră dar, în afara cazului în care intenţionaţi să călcaţi pe toată lumea pe nervi, cred că ar fi de apreciat o schimbare de atitudine din partea dumneavoastră. Dacă nu de altceva măcar din respect faţă de poporul şi ţara în care a hotărât Cel de sus să trăiţi.

Adevărul e că de fapt eu intenţionam să scriu altceva la ora asta dar m-am luat cu vorba cu nenea Banciu. Stimaţi cetăţeni care populaţi blogosfera românească, nu sunt un mare susţinător al echipe CFR Cluj iar pe Steaua nu prea o am de obicei la inimă dar vreau să-mi afirm şi eu respectul pentru jocul şi atitudinea celor două echipe care reprezintă cel puţin decent România în Europa. Nu avem noi stadioane, bani, autostrăzi şi cine ştie câte chestii ne mai lipsesc, însă ce e de admirat este că începem să ne recăpătăm respectul de sine. Nu omorâţi din faşă această tendinţă domnule Radu Banciu! 😉

O dată în viaţă

Vă spuneam ieri că nu am fost în viaţa mea la facultate de 1 octombrie nu? Ei bine azi s-a întâmplat minunea. Culmea ironiei m-am trezit şi eu mă duc la facultate de 1 octombrie tocmai după ce am absolvit. Dacă în studenţia mea pe plaiuri clujene aveam alte treburi la începutul lunii octombrie, azi am fost prezent încă de la ora 9:30 la Universitatea de Vest Timişoara. Totuşi, să nu vă închipuiţi că am asistat la vreo ceremonie de deschidere a anului universitar. Am tras cu ochiul în aula magna doar cât să fac două poze şi m-am grăbit să fug de aerul de plictiseală şi emoţii “bobociene” care domnea în interior. În rest am împărţit câteva Fitzuici, mi-am pozat orarul cursurilor de la master, am cunoscut nişte boboci timizi şi am schimbat câteva cuvinte cu o cunoştinţă din Bihorul meu natal.

Toate bune şi frumoase mai ales că în momentul în care plictiseala începea să îmi rânjească de pe la colţuri iar eu rânjeam la soţia mea în speranţa că o voi convinge să plecăm acasă, m-au sunat de la o firmă de topografie şi cadastru pentru un interviu. Ce a urmat e o poveste prea lungă iar pe mine m-a cuprins subit o poftă de economii…la cuvinte. Cert e că de mâine intru în clasa muncitoare. Cică într-o perioadă de probă. Theeeeee… clară treaba că oamenii ăştia nu stiu peste cine au dat. 😛 Dar îi iert….bieţii oameni nu au nici o vină. 😉

În concluzie… care era concluzia? A da! Concluzia e că nu sunt încă prea bătrân să fac lucruri pe care nu le-am mai făcut niciodată. Şi că viaţa merge înainte chiar dacă uneori trebuie să ne înarmăm cu încăpăţânarea de a urca iar şi iar bolovanul în vârful dealului la fel ca Sisif.

Faza cu shaorma

Stimaţi creatori şi cititori de bloguri, expresia “shaorma cea de toate zilele” din articolul “De ce blog” nu am folosit-o ca să jignesc pe cineva. Era doar o expresie pe care voi puteţi să o înlocuiţi cu pâine, apă, oxigen, sarmale, cola, musli, lapte sau orice altceva consumaţi în mod regulat. Cât despre mine… am plecat să gust din clătitele făcute aseară de soţia mea preferată (şi singura mea soţie de altfel :-) ) Spor la treabă!

A ieşit Fitzuica de la cuptor!

“Mâine e 1 octombrie, cum te simţi acum că nu mai trebuie să mergi la facultate?” Asta m-a întrebat un prieten azi. Ce era să-i răspund şi eu omului? Am mormăit ceva de Doamne-ajută, aşa ca să nu se prindă că sunt prost dispus. Până la urmă ar fi fost un efort prea mare să-i explic că de fapt nu am fost în viaţa mea la deschiderea unui an universitar (altceva nu se face pe 1 octombrie), că încă sunt masterand, sau mai ştiu eu ce trăiri metafizice mă încercau în momentul ăla.

Să nu mă înţelegeţi greşit! Mi-a plăcut şi mie viaţa de studenţie, plictiseala cursurilor, nopţile albe din sesiune, viaţa din cămin… dar cred că o să pot să trăiesc şi fără toate astea.

Ideea, aşa cum se înţelege şi din titlu, e că a apărut numărul 13 al revistei Fitzuica. Un număr poate mai subţirel dar cu aceeaşi consisteţă. Şi când zic consistenţă mă refer la o temă bine aleasă, la articole care te prind şi nu în ultimul rând la glumele care te fac să mai uiţi din supărarea că vacanţa s-a dus.

În concluzie, dragii mei cititori, fie că sunteţi studenti, profesori sau nu aveţi nici o treabă cu mediul studenţesc, vă recomand să vă faceţi rost cât mai repede de o Fitzuica. Şi dacă din întâmplare chiar sunteţi studenţi nu ezitaţi să aflaţi mai multe despre întâlnirile şi activităţile Grupului Fitzuica din campusul vostru. Nu de alta dar “Când viaţa îţi întinde un examen, ai nevoie de Fitzuica”!

De ce un blog?

Nu urmăresc talk-show-uri în fiecare zi, nu citesc ziarele în mod regulat şi nu survolez peisajul blogurilor autohtone aşa cum fac mai toţi cetăţenii respectabili care au acces la internet la fel cum au acces la shaorma cea de toate zilele. Cu toate astea, de la o vreme, îmi înţepenise pe creier ideea de a-mi creea propriul meu blog. Dar cum de la dorinţă la acţiune e, în general, drumul lung şi de două ori mai lung aici în eterna şi fascinanta Românie, mi-au trebuit şi mie vreo câteva luni să îmi pun în practică ideea. Asta aşa…ca să nu mai zic că putea să mai dureze ceva timp dacă nu mă alegeam cu o întindere musculară de la săritura peste balta aia din faţa blocului. Uite aşa ecuaţia devine simplă: făcut blog <=> timp; timp= 0; => blog= 0; baltă+săritură=întindere; întindere = repaus; repaus = timp; => baltă = blog. Logic nu?

Dar începusem să vă zic de ce mi-am făcut blog nu? Păi…uite aşa, de moft! Îmi place să scriu, să îmi dau cu părerea în scris. În altă ordine de idei (de parcă aş avea ideile aşezate în vreo ordine anume), mi se părea că prea aruncă toată lumea în stânga şi în dreapa cu opinii care mai de care mai creţe.

De ce un blog? De ce blogul ăsta? Pentru că se poate! Pentru că oricât de plină ar fi lumea asta de oameni cu principii de doi bani şi de mizerie morală, încă există o speranţă. O speranţă că bunul simţ şi oamenii de calitate nu sunt pe cale de dispariţie.