Author Archives: Florin Puşcaş

A ieşit Fitzuica de la cuptor!

“Mâine e 1 octombrie, cum te simţi acum că nu mai trebuie să mergi la facultate?” Asta m-a întrebat un prieten azi. Ce era să-i răspund şi eu omului? Am mormăit ceva de Doamne-ajută, aşa ca să nu se prindă că sunt prost dispus. Până la urmă ar fi fost un efort prea mare să-i explic că de fapt nu am fost în viaţa mea la deschiderea unui an universitar (altceva nu se face pe 1 octombrie), că încă sunt masterand, sau mai ştiu eu ce trăiri metafizice mă încercau în momentul ăla.

Să nu mă înţelegeţi greşit! Mi-a plăcut şi mie viaţa de studenţie, plictiseala cursurilor, nopţile albe din sesiune, viaţa din cămin… dar cred că o să pot să trăiesc şi fără toate astea.

Ideea, aşa cum se înţelege şi din titlu, e că a apărut numărul 13 al revistei Fitzuica. Un număr poate mai subţirel dar cu aceeaşi consisteţă. Şi când zic consistenţă mă refer la o temă bine aleasă, la articole care te prind şi nu în ultimul rând la glumele care te fac să mai uiţi din supărarea că vacanţa s-a dus.

În concluzie, dragii mei cititori, fie că sunteţi studenti, profesori sau nu aveţi nici o treabă cu mediul studenţesc, vă recomand să vă faceţi rost cât mai repede de o Fitzuica. Şi dacă din întâmplare chiar sunteţi studenţi nu ezitaţi să aflaţi mai multe despre întâlnirile şi activităţile Grupului Fitzuica din campusul vostru. Nu de alta dar “Când viaţa îţi întinde un examen, ai nevoie de Fitzuica”!

De ce un blog?

Nu urmăresc talk-show-uri în fiecare zi, nu citesc ziarele în mod regulat şi nu survolez peisajul blogurilor autohtone aşa cum fac mai toţi cetăţenii respectabili care au acces la internet la fel cum au acces la shaorma cea de toate zilele. Cu toate astea, de la o vreme, îmi înţepenise pe creier ideea de a-mi creea propriul meu blog. Dar cum de la dorinţă la acţiune e, în general, drumul lung şi de două ori mai lung aici în eterna şi fascinanta Românie, mi-au trebuit şi mie vreo câteva luni să îmi pun în practică ideea. Asta aşa…ca să nu mai zic că putea să mai dureze ceva timp dacă nu mă alegeam cu o întindere musculară de la săritura peste balta aia din faţa blocului. Uite aşa ecuaţia devine simplă: făcut blog <=> timp; timp= 0; => blog= 0; baltă+săritură=întindere; întindere = repaus; repaus = timp; => baltă = blog. Logic nu?

Dar începusem să vă zic de ce mi-am făcut blog nu? Păi…uite aşa, de moft! Îmi place să scriu, să îmi dau cu părerea în scris. În altă ordine de idei (de parcă aş avea ideile aşezate în vreo ordine anume), mi se părea că prea aruncă toată lumea în stânga şi în dreapa cu opinii care mai de care mai creţe.

De ce un blog? De ce blogul ăsta? Pentru că se poate! Pentru că oricât de plină ar fi lumea asta de oameni cu principii de doi bani şi de mizerie morală, încă există o speranţă. O speranţă că bunul simţ şi oamenii de calitate nu sunt pe cale de dispariţie.