Amintiri literare (1): Cum am devenit ilegalist

cititulLa şase ani, când intram pentru prima dată pe porţile unei şcoli dintr-o comună oarecare, ştiam deja să citesc. Asta nu-i o laudă de sine, la fel cum nu e o laudă să spui că te-ai născut român sau că ai ochii albaştri. Meritele – dacă le pot numi aşa – ţin mai degrabă de lucruri moştenite şi de factori contextuali. Dacă unii băieţi jucau fotbal toată ziua pe uliţă, eu alergam cu alfabetarul în mână şi cu veşnica întrebare „Ce literă e asta?”. Nu e chiar aşa o mirare că, în scurt timp, am început să mă pierd în lista de lecturi a surorilor mai mari.

Dar să fii ceva mai avansat decât cei care te înconjoară nu e întotdeauna o idee bună, mai ales dacă ai talentul – şi mie nu-mi lipseşte deloc – de a te culca pe o ureche. În ciuda evidenţelor, am continuat pentru o vreme să mă cred niţel mai deştept decât eram, iar unii colegi cu darul învăţăturii s-au lipit mai abitir decât mine de performanţa şcolară.

Cam ăsta e contextul primei amintiri literare din această serie cronologică. N-aş putea spune cu precizie dacă eram în clasa întâi sau în clasa a doua când rezultatele mele şcolare au început să aducă a ceea ce am numi îndeobşte mediocritate. Poate părea ciudat, dar părinţii mei au ajuns la concluzia că mă ocup prea mult cu lectura şi prea puţin cu temele, aşa că mi-au interzis literatura pe perioadă nedeterminată.

O fi ceva genetic sau poate ţine tot de mediu, însă un lucru era sigur: îmi mai puteam scoate nasul din cărţi, dar era prea târziu să mai scoţi cărţile din mine. Şi aşa am devenit un cititor ilegalist, începând o perioadă de disidenţă literară, dacă mi se permite să folosesc asemenea termeni serioşi într-un context mai degrabă futil. Din fericire, interdicţia nu a durat foarte mult, iar eu îmi amitesc doar o carte citită pe ascuns: Vrăjitorul din Oz. Pe semne că vrăjitorul a reuşit să-mi dea şi mie, la fel ca personajului Sperie-Ciori, ceva mai multă minte. Nu degeaba am fost, pe toată perioada şcolii primare, băieţelul cel brunet şi pricăjit, pe care băieţii mai mari îl strigau „Sperie-Ciori”.

Sursă foto: www.facebook.com/cumparaocarte.ro

Leave a Reply