O zi importantă

Pentru că azi e 12 martie, zi cu o oarecare însemnătate pentru mine, o să vă povestesc o întâmplare din ciclul celor care mi-au jalonat cândva traiectoria. Şi pentru că nu mi-am propus să vă reţin prea mult, o să fie o povestire scurtă. În primăvara în care am împlinit 6 ani, darul de a face din orice lucru un potenţial pericol pentru propria mea sănătate mi-a prilejuit o vacanţă de 3 săptămâni în spital. Eram un băieţel firav şi ruşinos şi îmi plăcea să stau cocoţat prin copaci. La cele 17 kilograme ale mele, ai fi crezut că gravitaţia nu putea să-mi facă mare lucru. Totuşi, o aterizare forţată, de la înălţimea unui fag, mi-a pricinuit o frumuseţe de peritonită.

După două zile în care am refuzat să recunosc durerile cumplite care mă chinuiau, am primit premiu o plimbare cu ambulanţa. Cei 40 de kilometri până la spitalul din Oradea mi s-au părut prea puţini. Nu în fiecare zi aveam ocazia să văd un oraş atât de mare. Până şi durerea din abdomen era eclipsată de entuziasmul noului. Era prima dată când făceam o asemenea călătorie doar cu tatăl meu. Chipul său îngrijorat nu reuşea să îmi alunge bucuria unei plimbări într-o lume încă nedescoperită.

Pe vremea aceea nu începusem încă să urăsc spitalele. Priveam fascinat la toată agitaţia din jurul meu. Nu înţelegeam de ce toţi copiii din sala de aşteptare plângeau. Nu m-am speriat prea tare nici în momentul în care am fost dus în sala de operaţie. Tata era acolo şi ştiam că avea să mă aştepte. Când m-am trezit, după câteva ore, eram foarte obosit. Abia am putut deschide un ochi. Stângul. Tata era lângă pat. Timp de câteva ore a stat lângă mine rugându-se ca fiul lui să se trezească şi totul să fie bine. În mai puţin de 10 secunde am adormit din nou.

Când m-am trezit, tata mi-a explicat că trebuie să mă lase singur câteva ore. După câteva încurajări şi îndemnuri de cuminţenie, s-a apropiat de uşă, gata să plece. Ţinând o mână pe uşă, s-a întors să-şi mai privească fiul încă o dată. Cu o voce înăbuşită de teamă i-am zis: “Tati, să nu mă laşi aici!“. Şi nu m-a lăsat. Timp de 3 săptămâni a venit zilnic la mine aducându-mi mâncare de acasă, dulciuri şi jucării. Cu toate că acasă mai aveam două surori şi un frate, în zilele acelea eram cel mai important copil de pe pământ.

———————————————-

Mi-am povestit mie însumi acest episod pentru că azi e ziua de naştere a tatălui meu. Dacă aţi parcurs textul împreună cu mine, nu pot decât să vă mulţumesc. Multe alte asemenea episoade am mai trăit şi întotdeauna tatăl meu m-a sprijinit cum a ştiut mai bine. Ne mai amintim din când în când de acel “Tati, să nu mă laşi aici” şi ni se pare amuzant. Totuşi, de fiecare dată când rememorăm întâmplările, un nod ni se pune în gât şi ne îndreptăm privirile în alte părţi în încercarea de a ascunde o lacrimă.

P.S.: O urare de La mulţi ani merge şi către sora mea Mihaela care s-a născut tot în 12 martie.

*Text publicat pe florinpuscas.ro şi VoxPublica.ro