Avatar – filmul vieţii nostre

Cel mai costisitor film produs vreodată. Închipuiţi-vă cât de mare mi-a fost mirarea în momentul în care am realizat că toată povestea era inspirată din viaţa mea! S-ar putea să fie chiar şi din viaţa vostră. Regizorul James Cameron a ştiut totuşi să fie destul de subtil. A preluat de la mine doar ideea principală a filmului, astfel încât nu s-a prins nimeni de unde a născocit o asemenea aventură. Mă cam sperie ideea că am fost observat de la distanţă atâta timp, dar am şi o satisfacţie personală în toată afacerea asta. Doar am ajuns vedetă!

Să vă spun cum am descoperit micul secret al filmului Avatar. Nu a fost deloc uşor, deşi e un film inspirat din viaţa mea. Se întâmplă uneori să îşi auzi vocea la microfon, amplificată şi redistribuită prin zeci de boxe, sau înregistrată pe un suport oarecare. Prima reacţie e una de mirare: „Stai! Chiar aşa sună vocea mea?”. Ei bine, cam asta mi s-a întâmplat şi mie când am văzut Avatar-ul. Am rămas puţin năucit, ca în urma unei senzaţii de deja-vu, şi abia pe urmă lucrurile au început să se lege.

Toată viaţa m-am transpus în diverse „Avataruri” pentru a mă integra. La şcoală, cu prietenii, cu fetele care mi-au plăcut, cu părinţii, la primul job şi la facultate. Mai ales la facultate! Să-mi fi văzut Avatarul din primul an de facultate. Era amuzant, ironic, misterios şi, desigur, inteligent. Nimic nu-l putea atinge. Aş putea spune că îmi confecţionasem un model destul de bun. Apoi a mai fost Avatarul din cămin. Am luat modelul de boboc şi l-am upgradat cu mai multă toleranţă la zgomot, spirit petrecăreţ, capacitatea de a râde la glumele tuturor şi, inevitabil, spirit de conservare.

Pe lângă cele două, am mai avut şi alte Avataruri. Unele mai reuşite, altele mai rudimentare. Le-am folosit cu succes de cele mai multe ori. M-am integrat, m-am bucurat de viaţa de student şi chiar i-am permis Avatarului meu să-şi facă prieteni. Dar, la fel ca tipul din banc, mândru de ceasul său ultra performant dar chinuit de greutatea geamantanului în care îi căra bateria, am ajuns să fiu şi eu destul de epuizat de veşnica navetă între Avataruri.

Aici trebuie să recunosc originalitatea lui James Cameron. Povestea mea, spre deosebire de cea imaginată de el, nu are happy end. Nu sunt dintre cei care trăiesc fericiţi prin intermediul unui Avatar. Şi nici nu cred că există asemenea oameni. Probabil că visăm cu toţii să fim cunoscuţi, acceptaţi şi chiar iubiţi aşa cum suntem. Fără „Avatar”-uri, „Surrogates”, sau alte ciudăţenii văzute în filme dar inspirate din viaţa noastră, menite să ne facă mai interesanţi.

Articol apărut în ultimul număr al revistei Fitzuica.