A fost odată ca niciodată, că de n-ar fi fost, nu s-ar fi apucat “Meer-Tscha” Cărtărescu să descrie fantasme şi să îndruge poveşti de speriat Feţi-Frumoşi şi Cosânzene. A fost un tratat de etnografia zmeilor, în detaliu întocmit şi completat de câteva povestiri de pe vremea când “păianjenii transparenţi lucrau în mină”. Şi dacă mai erau pe faţa pământului oameni care nu credeau în existenţa Zmeilor, după publicarea acestei lucrări ştiinţifice, a devenit clar ca lumina zilei că neamul omenesc nu este singurul dotat cu inteligenţă.
Locuitori ai ţinuturilor subterane, cunoscute de români sub numele de “Celălalt Tărâm”, zmeii nu s-au sfiit niciodată să răpească prinţesele şi să omoare prinţii. Fie că a fost vorba de Zmeul sur de văgăună, Zmeul mioritic, Câinele de Zmeu, Muma zmeilor sau altă rasă din această specie, relaţia lor cu oamenii a fost întotdeauna problematică. Despre aceste lucruri şi despre multe altele ne vorbeşte Cărtărescu. Şi pentru că volumul său despre zmei trebuia să poarte un nume, vorba lui Sorescu, i s-a zis Enciclopedia Zmeilor.
O “enciclopedie” parodică despre oamenii din zmei şi zmeii din oameni. Aveţi mai jos o mostră reprezentativă pentru această carte, una dintre cele mai frumoase scrise de un autor român. Şi-am încălecat pe-o şa şi v-am prezentat pe scurt cartea pentru a nu vă fura din bucuria, emoţia şi misterul lecturii.
“N-am avut până acum prilejul să vorbim mai în detaliu despre vrăjire, care, ca şi blestemul, este o funcţie foarte importantă a minţii zmeieşti. Zmeii nu se-mperechează cu femelele lor sau cu cele din specia umană ca toate animalele. Ei posedă în creştetul capului, sub ţeastă, o zonă a creierului de culoare aurie, cam de forma şi mărimea unei prune, pe care-o folosesc la vrăjire. Cu ajutorul ei proiectează în mintea femelei pe care o doresc orice imagine vor, ispitind-o cu toate panglicile, volanele şi modele de pe pământ. Când zmeoaica, prinţesa sau cosânzeana acceptă obiectul imaginar, deodată simte în pântece un vârtej cumplit de dureros, şi din clipa aceea rămâne grea. Căci e atât de greu, atât de greu să te opui vrăjirii!
Rânjind din botul încărcat de colţi şi făcându-i cu ochiul, zmeul (care răspundea la simpaticul nume de Wrath) se apropie de Ileana şi-i şuieră în ureche:
- Scumpa mea, ghici ce ţi-am adus din târg!
- Ţe să fie, ţe să fie? se prosti Ileana.
- Ei, nu cine ştie ce, doar un Ferrari roşu de vis.
- Zooou? Şi-l ţii, pasă-mi-te, în buzunar?
- Nu chiar. E doar în spatele tău, prinţesă!
Ileana privi în spate şi i se tăie respiraţia. Căci era chiar un fabulos cupeu roşu decapotabil, cu tapiserie de piele cenuşie şi cu volanul de corn străveziu, cu capacele roţilor mai strălucitoare decât oglinzile. Ileana deschise portiera şi se aşeză, sau mai bine zis se adânci în pernele moi ale fotoliului. Cheia clinchetitoare era în contact. Radiocasetofonul digital mergea şi din boxe se revărsa o muzică de big-band. N-avea decât să trântească după ea portiera, să ambreieze şi…
- Proasto, formula! auzi o şoaptă şuierată, mai înaltă decât pragul sonor al zmeului.
- Vasiliska, dar aşa ceva nu se refuză, e tot ce mi-am…
- Formula! Imediat! Vraja se apropie! Ileana, fii atentă: 5… 4… 3… 2…
Şi-ntr-adevăr, cosânzeana văzu cum din craniul strâmb al zmeului se degajă un vârtej aerian portocaliu, care avansează ca o cometă rapidă, lăsând în urmă o codiţă şuierătoare. Animaliculul se repezi direct spre pântecul Ilenei, care abia mai avu timp să strângă ochii şi să strige din răsputeri:
Iffyou Tinkdaffoøk I Sffuny
Fökk Iøoselv Enseiviomm Ânyy!adică:
Va să zică-aşa, îţi place să vrăjeşti?
Vrăjeşte-te-atunci singur, şi economiseşti!Într-o clipă splendidul automobil, lucios ca o bomboană de plastic, dispăru, iar cosânzeana căzu în fund pe solul tare. Zmeul rămase o clipă încremenit, se-nroşi, se albăstri, se-nvineţi şi crăpă în cele din urmă de necaz, căci ruşinea asta n-o mai păţise. Fetele se-mbrăţişară.
- Da’ să ştii că dacă era Porsche nu mi-ar fi păsat de-un zmeuşor, acolo, în burtă. În definitiv, au mai păţit-o şi altele!”
