O recomandare pe săptămână (3)

Aveam planificat pentru recomandarea de azi o carte de Mario Vargas Llosa. Calculele unei zile pline nu s-au potrivit, însă, cu realitatea din teren. Drept urmare, pentru a nu-l trata superficial pe unul dintre sud-americanii mei preferaţi, am decis să recomand o altă carte. Recomandarea am făcut-o anul trecut, dar culegerea de povestiri chiar merită citită şi recitită.

“Îmi place să povestesc. Atunci când vreau să exprim o temă la care ţin foarte mult o transpun în suprareal. Neobişnuitul îi dă putere şi tema capătă valoare de simbol. În asta constă forţa basmelor.” Dino Buzzati

Când am început să citesc „Monstrul Colombre şi alte cincizeci de povestiri” era într-o joi. Mă întorceam acasă cu tramvaiul şi, căutând ceva în geantă, am dat peste cartea lui Dino Buzzati. O căram după mine de vreo două săptămâni, mereu alegând să o ignor, până când am uitat complet de ea. Cum nu aveam nimic mai bun de făcut, iar privitul oamenilor de pe străzi nu-mi mai oferă nicio satisfacţie, am început să citesc prima povestire. Speram la 25 de minute de relaxare – atât cât durează drumul de la birou până acasă – şi poate la câteva ponturi înspre stăpânirea tehnicii de scriere a povestirilor.

Ceea ce s-a întâmplat a depăşit cu mult aşteptările mele. Într-o manieră demnă de suprarealul lui Buzzati, cele 11 staţii ale tramvaiului 4 din Timişoara s-au transformat în zeci de alte staţii, fiecare cu peisajul ei, purtând numele povestirilor din volumul lecturat. Oamenii coborau şi urcau, acţiunea se perinda prin faţa mea, iar eu trăiam alături de personaje, simţind durerea, revolta, dragostea, ura, fericirea, dezamăgirea, fantasticul şi uneori banalul lor.

În staţia „Lecţia anului 1980” am putut vedea o lume în care pacea s-a instalat în urma câtorva infarcte bine plasate. În „Umilinţa” l-am întâlnit pe călugărul Celestino, protagonistul unei poveşti pline de subtrat, deşi oarecum previzibilă. Staţia „Sărmanul copil” mi-a revelat o copilărie marcată de umilinţe, care a dat naştere unui monstru. În acelaşi ritm alert, staţiile treceau, iar imaginaţia fără limite a lui Dino Buzzati îmi oferea atât evidentul cât şi partea nevăzută a lucrurilor relatate.

Un scriitor de succes se hotărăşte să îşi recunoscă impostura, în timpul războiului rece americanii şi ruşii se bombardează reciproc folosind bombe inedite, un ziarist se teleportează cu ajutorul unei cărţi magice, liderul unei bande care vânează bătrâni îmbătrâneşte subit, o mamă umilită declanşează o forţă cumplită, buzunarul unei haine oferă bani contra catastrofe, o soţie iubitoare se transformă în automobil de dragul soţului, o tânără îşi transformă amanţii în câini şi un sceptic cinic resuscitează entuziasmul artei într-un scriitor.

Fiecare povestire se petrecea între două staţii şi fiecare staţie mă purta în alte lumi. Aventura, umorul, supranaturalul, banalul, satira, ironia, autoironia, simbolicul, se întrepătrundeau oferindu-mi mie, cititorului, destine, caractere şi lecţii de viaţă. La o privire mai atentă, l-am descoperit în povestiri pe Buzzati însuşi într-o atitudine demistificatoare şi, mai apoi, chiar pe mine însumi. Terminând de citit ultima povestire, în care iadul pare a fi o lume paralelă, foarte asemănătoare cu lumea în care trăim, am închis volumul de povestiri şi m-am trezit din nou în lumea reală. Tramvaiul lui Buzzati ajunsese la capăt de linie şi călătoria-lectură se încheiase.

„Monstrul Colombre şi alte cincizeci de povestiri” e genul de carte la care revin sperând să o fi uitat şi să retrăiesc magia primei lecturi. În calitate de povestitor amator, recunosc faptul că mă încercă o uşoară gelozie faţă de Dino Buzzati. Asemenea povestiri sunt de-a dreptul descurajant de captivante. Cine l-ar putea egala pe autor?

Citeşte şi: O recomandare pe săptămână (1), O recomandare pe săptămână (2)