O recomandare pe săptămână (2)

Sunt un nihilist. Am tot căutat o explicaţie pentru firea mea care se încăpăţânează să ignore tradiţiile, morala şi ordinea. Şi asta nu pentru că aş avea altceva mai bun de propus. Nu, sunt nihilist din principiu. Nu cred într-un aşa-zis bine absolut, în veşnica ordine a lucrurilor şi nici în Dumnezeu. Mi se pare atât de absurdă şi penibilă maniera în care dăm importanţă lucrurilor! De altfel, nimic nu are o valoare intrinsecă. Nici măcar iubirea, morala sau banii nu pot fi suspectaţi că ar reprezenta ceva anume prin ele însele. Doar noi ne încăpăţânăm să le dăm o valoare. Am citit diverse scrieri şi am meditat la ele. Sigur, nu mă îndeletnicesc eu de obicei cu speculaţia filozofică şi nici ideea asta nu îmi aparţine, însă cred cu tărie în ea. Prin urmare, am ajuns la concluzia că toate relaţiile şi toate faptele noastre se întâmplă doar în virtutea unor convenţii stabilite de alţii înaintea noastră. Şi dacă aşa stau lucrurile, dacă totul e o mascaradă grotescă, nu avem niciun motiv să alergăm o viaţă întreagă dând valoare unor lucuri fără valoare. Recunoscând, într-un târziu, faţă de mine însumi aceste lucruri, am decis să mă sinucid. Să termin odată pentru totdeauna cu această anomalie a evoluţiei haotice numită viaţă umană.

________________________

Din fericire, textul de mai sus este doar un fragment de ficţiune. Ficţiunea care este “un mod de reprezentare adevărată a felului distorsionat în care toţi percepem viaţa. Cu alte cuvinte, e o reprezentare a distorsiunii, nu o reprezentare a vieţii” (John Barth). Nu m-am gândit să mă sinucid şi cred că nici nu o voi face. Am scris paragraful de mai sus ca o mică introducere pentru recomandarea de azi. Este vorba despre romanul “Varieteu pe apă” de John Barth. Un roman reprezentativ pentru ficţiunea postmodernă. Cu fapte şi idei care pot fi considerate scandaloase şi, poate, nerecomandat celor care îşi iau principiile de viaţă din lecturile de ficţiune, romanul scriitorului american a intrat uşor în topul cărţilor mele preferate.

Personajul principal, Todd Andrews, încearcă să explice decizia lui de a se sinucide. Se întâmplă la 19 ani după ce tatăl său s-a sinucis, timp în care Todd a umplut mii de pagini cu Ancheta sa. La aceasta se adaugă şi o bizară poveste de dragoste în trei, dialoguri cu doi vecini bătrâni şi o amintire din timpul războiului. Totul în timp ce personajul suferă de o boală care nu se manifestă sub nicio formă, dar care îl poate omorî în orice secundă. Nu vreau să vă povestesc mai mult pentru a nu vă strica plăcerea lecturii. Ceea ce m-a fascinat pe mine la romanul lui Barth a fost tocmai asemănarea dintre personaj şi “latura mea întunecată”, dacă îmi permiteţi clişeul. Dacă nu aş crede în existenţa Divinităţii, atitudinea mea şi filozofia mea de viaţă ar fi identice acelora care îl caracterizează pe Todd. M-aş regăsi atât în romanul Varieteu pe apă cât şi în scrierile lui Cioran. Cu singura deosebire că nu aş fi un “sinucigaş nesinucis”, ci unul real.

În concluzie, nu aş recomanda romanul persoanelor instabile emoţional şi nici pudicilor care nu reuşesc să extragă sâmburele sănătos din ideile şi faptele scandaloase. Chiar dacă v-am vorbit mai mult despre zbateri filozofice, nu trebuie să vă aşteptaţi la monologuri plicitisitoare. Povestea este una captivantă iar acţiunea nu te lasă să adormi cu ochii în carte.

Fragmente din roman:

” – Măi, măi, măi! strigă Marvin (în 1937), când am păşit în cabinetul lui.

Îşi frecă mâinile vesel.

- Te întorci acasă să mori, nu? Care-i chestia, Todd? Ce dracu, ai rămas gravid?

- Vreau doar un consult medical obişnuit, Marv, i-am spus.

- Ai de gând să-ţi faci vreo asigurare, frate? Sunt gata să mint pentru tine. Da’ să fiu al dracului, scrupule, dacă nu te lichidez eutanasic.

- Nu te băga! Hai, consultă-mă.

Dar întâi am fumat un trabuc, iar Marvin depănă amintiri din Baltimore. Când vru să se apuce de consult i-am spus:

- Ai fi de acord să mă acoperi într-o treabă?, Marvin?

- Unde e cadavrul? Ce-ai făcut, Todd?

- Consultă-mă cât îţi pofteşte inima, am zis, dar să nu scoţi o vorbă din ce vezi sau descoperi; nici măcar să nu ţi se clintească un muşchi pe faţă.

- Păi nici măcar nu te consult, dacă mă iei aşa, fătălău sperios. O chem aici pe Shirley şi o pun să se ocupe ea de tine.

- Scrie totul pe o hârtie, am zâmbit, şi trimite-o prin poştă pe adresa mea, sau las-o la hotel. Toată chestia e că nu vreau să ştiu nimic, cel puţin până mâine. Bine?”

[...]

“Un bun obicei de deprins, dacă te preocupă să-ţi disciplinezi forţa, e obiceiul de a te lăsa de obiceiuri. În orice caz, dacă îţi schimbi obiceiurile, în mod deliberat, asta te fereşte să fii pe deplin consecvent (cred că am explicat mai înainte viturţile inconsecvenţei limitate). Pe de altă parte, te fereşte să devii mai dependent decât trebuie. Fumezi? Nu mai fuma câţiva ani. Îţi faci cărare pe stânga? Încearcă să nu-ţi mai faci deloc. Dormi pe partea stângă, în dreapta soţiei? Dormi pe burtă, în stânga ei. Ai sute de obiceiuri: în privinţa îmbrăcămintei, purtărilor, vorbirii, mâncării, gândirii, gustului estetic, ţinutei morale. Lasă-te de ele din când în când şi fă-ţi altele în locul lor pentru un timp. Câteodată îţi vor crea greutăţi, dar vei tinde să devii tot mai puternic şi să te simţi liber. În orice caz, nu te lăsa de toate obiceiurile. Lasă câteva neatinse pentru totdeauna; altfel, ai să fii consecvent.”