O recomandare pe săptămână

M-am gândit să inaugurez un fel de rubrică. Nu ştiu alţii cum sunt, vorba amicului Creangă, însă eu m-am cam săturat de paranormal, monden şi politică. Nu doar că m-am săturat să scriu despre frivolităţi devenite fenomene sociale, ci m-am săturat şi să citesc despre aşa ceva. Ceea ce vreau să fac este să încep o serie de recomandări literare. În fiecare zi de miercuri (eu fiind cel care face regula, o să-mi permit şi excepţii), o să recomand o carte dintre cele pe care le-am citit cu plăcere.

Nu e cazul să vă speriaţi sau să mă bănuiţi că aş vrea să le iau pâinea de la gură celor care au bloguri cu şi despre cărţi. Adevărul e că, în ciuda faptului că nu pierd nicio ocazie de a povesti cum citeam eu la 5 ani şi câte cărţi am citit de atunci până în prezent, mă consider incapabil să fac o recenzie ca lumea. Nici nu prea mă dau în vânt după recenzii, ca să fiu sincer. Singura mea tentativă, la cererea unui prieten, a degenerat într-o relatare despre experienţa lecturării unor povestiri de Buzzati. Cam aşa ceva aş vrea să fac aici. Recomandările se vor baza pe câteva fragmente din cărţile în discuţie şi pe scurte povestiri despre felul în care m-am regăsit în paginile lor. Sper că se vor găsi măcar câţiva comentatori care să fi citit cărţile recomandate şi care să vrea să îşi spună părerea despre ele şi despre alte cărţi care merită citite.

Încă sunteţi aici? Sunt impresionat, trebuie să recunosc! Am omis să vă spun că recomandările se vor baza pe lecturi accesibile tuturor. Chiar dacă am recurs la un titlu discriminatoriu, trebuie să menţionez că incultura nu e o chestiune incurabilă, chiar dacă devine din ce în ce tot mai greu de tratat odată cu trecerea anilor. Aşadar, sper ca aceste texte săptămânale să-i relaxeze pe cei culţi, iar pe inculţi să-i apropie, cât de cât, de prima categorie. Să-mi fie cu iertare lipsa de modestie prin care mă plasez singur într-o asemenea postură, cea a omului cult care are ceva de zis şi de recomandat. Adevărul e că din puţinul meu aş vrea să dau şi altora.

_____________________________________________________________________________

Am fost un adolescent destul de controversat. Nu cred că mai e cazul să vă explic situaţia ingrată în care se află un tânăr considerat inteligent dar prea lipsit de ambiţie pentru a-şi valorifica potenţialul. Am urât sincer profesoarele de limba română, orele de gramatică şi comentariile literare. În clasa a VII-a, scriind o povestire amuzantă şi destul de reuşită pentru un băiat de 13 ani, profesoara nici nu a vrut să creadă că textul era creaţia mea. Tocmai luasem un 4 pentru că nu aveam tema la gramatică. În liceu, după ce era să fiu exmatriculat de câteva ori, diriginta m-a numit “mândria clasei”. Olimpic naţional la geografie şi aproape de corigenţă la istorie, redactor şef la revista şcolii şi cu media 5 la limba română, am fost un tip cu unele probleme şi cu o mare durere în cot când venea vorba de lucruri obligatorii.

Dar să vă explic ce legătură au toate acestea cu lumea cărţilor. Când am citit “De veghe în lanul de secară” de J.D. Salinger, îmi trăiam ultimele zile de adolescenţă. Într-un fel m-am bucurat că nu o citisem mai devreme. Toată drama adolescentului cu probleme, nu atât profundă cât realistă, mi s-ar fi părut prea asemănătoare cu a mea. Iar necazurile altora nu au avut niciodată darul de le face pe ale mele mai suportabile. Holden, personajul principal, aşteptând externarea dintr-un spital de boli mintale, îşi povesteşte experienţele din cauza cărora se afla acolo.

Nu de puţine ori, ameninţat cu vreo exmatriculare sau ignorat de vreo febleţe feminină, am crezut că voi sfârşi şi eu într-un asemenea spital. Intensitatea trăirilor şi mulţimea dilemelor fac din Holden un fel de adolescent universal, chiar dacă nu toţi adolescenţii reacţionează la fel. Captivant, ironic şi pe alocuri amuzant, stilul lui Salinger a reprezentat pentru mine un model în privinţa tehnicilor de povestire. Romanul “De veghe în lanul de secară”, este, în primul rând, romanul adolescentin pe care nu am apucat să îl scriu. Dar recunosc, chiar dacă aş fi trăit înaintea lui Salinger, varianta mea a romanului nu ar fi reuşit să se ridice la nivelul scriitorului american.

Fragmente din roman:

Am să încep povestea din ziua în care am părăsit Pencey Prep. Pencey Prep e o şcoală la Agerstrown, în Pennsylvania. Cred c-aţi auzit de ea. Sau, în orice caz. i-aţi văzut reclama. Apare în mii de reviste: o poză reprezentând un tip strajnic, călare, sărind un obstacol. Ca şi cum la Pencey toată ziua nu s-ar face altceva decât să se joace polo. Eu unul însă nu am văzut nici urmă de cal, nici acolo, nici prin împrejurimi. Pe poză, sub tipul călare, stă scris: “Din 1888, şcoala noastră formează tineri falnici, cu mintea clară”. Asta să i-o spună lui mutu’. Nu formează niciodată pe nimeni la Pencey, în orice caz nu mai mult decât la orice altă şcoală. Eu unul n-am avut parte să cunosc acolo pe nimeni care să fie sănătos şi cu mintea clară. Afară, poate, de doi tipi. Dacă au fost doi. Şi aceia probabil că aşa erau când au venit la Pencey.

[...]

La meciurile de fotbal nu prea veneau fete. Fete n-aveau voie să invite decât băieţii din ultimul an. Îngrozitoare şcoală, din toate punctele de vedere. Mie unul îmi plac locurile unde mai poţi vedea, măcar din când în când, câte o fată, două, chiar dacă n-ar face altceva decât să se scarpine în cot, să-şi sufle nasul sau numai să chicotească ori mai ştiu eu ce. E drept că Selma Thurmer – fata directorului – venea destul de des la meciuri, dar nu prea era genul de fată care să stârnească pasiuni irezistibile. Cu toate că, de fapt, era destul de drăguţă. A stat odată lângă mine în autobuz, când veneam de la Agerstown, şi am intrat în vorbă cu ea. Mi-a plăcut. Avea nasul mare şi unghiile mâncate până-n carne – aproape că-i dăduse sângele – şi purta un sutien d-alea afurisite căptuşite cu burete, ca s-o facă să pară mai femeie, dar, totuşi, nu se putea să nu-ţi fie milă de ea. Ce-mi plăcea la ea era că nu-ţi scotea ochii cu tat-su, ridicându-l în slăvi. Ştia pesemne că-i un ipocrit şi-un pisălog.

[...]

Am uitat să vă spun. Mă dăduseră afară. Îmi spuseseră să nu mă mai întorc după vacanţă, fiindcă picasem la patru materii. Nu voiam deloc să învăţ şi toate celelalte. Îmi atrăseseră de mai multe ori atenţia să fiu mai silitor – mai ales la sfârşit de trimestru, când veneau părinţii să discute cu bătrânul Thrumer -, dar fusese în zadar. Aşa că m-au dat afară. La Pencey nu e prea greu să te dea afară. E o şcoală cu nivel foarte înalt. Zău că da!

P.S.: Promit că următoarele texte o să fie mai scurte. Introducerea a făcut ca acest text să fie ceva mai lung. Mulţumesc pentru înţelegere!