Bloggerul filantrop

Andrei Stănescu, 24 de ani, şaten cu ochii verzi, Timişorean de pe strada Arieş,  blogger. Animat de o iubire enormă faţă de semeni, nu-şi dorea decât să îi facă fericiţi pe oamenii din jur. Nu fusese întotdeauna mânat de asemenea intenţii nobile. Chiar din contră. Necunoscându-l însă decât de câteva săptămâni, tot ceea ce ştiu despre trecutul lui materialisto-mizantropic am aflat de la câţiva amici comuni, evident mânaţi de intenţii nesănătoase în relatările lor.

Niciodată nu a mai existat o persoană atât de ancorată în anonimat şi care să răspândească pretutindeni în jur valuri de fericire. Judecând după mărturisirile lui, o asemenea capacitate se dobândeşte doar după ani de studii asupra naturii umane, experimente eşuate şi munci demne de un Sisif contemporan.

Descoperirea care l-a propulsat în rolul acesta de aducător de fericire, a fost una pe cât de banală pe atât de esenţială. Vechea metodă a raportării sinelui la lume încă dă roade. Dacă există un lucru care îi face pe oameni fericiţi, acela este necazul aproapelui. E de ajuns să le demostrezi că undeva în lume există o persoană mai nefericită decât ei pentru a le aduce o imensă consolare.

Mii şi mii de oameni şi-au găsit fericirea datorită lui Andrei. Dacă era un blogger cu 10 vizitatori pe zi, Andrei ajungea la 8. Dacă era un altul pe locul 15760 in Zelist, Andrei ajunge rapid pe 157601. Şi-a căzut toate examenele din ultimul an de facultate, a fost dat afară de la jobul bine plătit, a scris sute de post-uri lungi şi plictisitoare, s-a mutat în chirie, a mâncat doar pâine şi slănină mucegăită, a purtat haine uzate şi pantofi rupţi, a spus glume nesărate, şi pe urmă şi-a mascat cât a putut de bine inteligenţa. Totul de dragul oamenilor.

Andrei Stănescu, blogger anonim. De ce v-am povestit toate astea despre el? Există un motiv serios, chiar dacă bunătatea lui ar fi ea însăşi de ajuns pentru a motiva o asemenea relatare. Vi le-am spus totuşi dintr-un motiv destul de dureros. Aseară, în timp ce mă întorceam de la serviciu ne-am întâlnit pe o străduţă din centru. Tocmai ieşeam dintr-o casă de schimb valutar unde îmi lăsasem tot salariul.

- Ce faci Florine? – mă întrebă plin de bunăvoinţă.

- Spre casă Andrei. Sunt mort de oboseală după o zi de muncă. – i-am răspuns fără să îmi cântăresc prea bine cuvintele.

Discuţia a continuat banal şi după câteva replici ne-am despărţit. Parcă deja mă simţeam mai bine. Abia în această dimineaţă am aflat că amicul meu Andrei a murit. Am o vagă bănuială că e vina mea. M-am plâns că aş fi mort de oboseală iar el a încercat să îmi aducă o rază de fericire în inimă. Contrar aşteptărilor însă, nu mă simt deloc mai bine. Săracul Andrei, dacă ar şti ar mai muri încă o dată.