Cool în Italia

În anul în care îmi făceam de cap pe la Olimpiada Naţională de Geografie, directorul liceului la care studiam s-a gândit să mă recompenseze luându-mă într-un schimb de experienţă în sudul Italiei. Nu mai fusesem niciodată în afară ţării şi această primă experienţă avea să fie una pe cât de culturală, pe atât de traumatizantă şi plină de experienţe bizare. Înainte de a porni în călătoria de două zile de la Aleşd la Altamura cu microbuzul, nici nu bănuiam câte lucruri noi voi învăţa. Nu aveam idee că peste o săptămână voi fi deja un miniexpert în materie de droguri.

Am locuit timp de şapte zile la un elev dintr-o familie înstărită. Tatăl director de bancă şi mama fără ocupaţie clară, deţineau un întreg bloc cu 4 etaje. Familie cu trei copii, cu toţii suporteri ai echipei Inter Milano, păreau a fi luaţi cu forţa şi aşezaţi să locuiască sub acelaşi acoperiş. Mai târziu aveam să aflu că găzduirea noastră era de fapt un fel de pedeapsă pentru elevii indisciplinaţi dar cu o stare materială bună.

Ceea ce am trăit în zilele acelea cu siguranţă nu poate fi povestit într-un post pe blog. Trăirile mele de adolescent neumblat prin lume au evoluat între bucuria descoperirii locului nou şi teama de a merge pe autostradă în mijlocul nopţii, într-o maşină plină de oameni drogaţi. Aţi văzut vreodată un film cu mafioţi italieni? Eu am văzut “pe viu” un asemenea scenariu şi am supravieţuit să vă povestesc şi vouă. Uşor amplificate de incapacitatea mea de a înţelege dialectul sudist din zona Bari, întâmplările din săptămâna aceea mi-au părut de două ori mai cumplite.

“Acţiunea” începea în fiecare seară într-o lăptărie. Printre brânzeturi şi lapte, gazda mea şi prietenul lui, proprietar de lăptărie de succes, pregăteau drogurile. Începeau cu ţigările în care înlocuiau tutunul cu marijuana. Fum după fum, aveau tendinţa să uite şi puţina engleză pe care o ştiau. Pe măsură ce starea lor de spirit atingea nivele stratosferice, singurele expresii pe care le mai înţelegeam sunau cam aşa: “Tutto posto, tutta tranquilo, I’m cool, I fly”. Oricât de idiot sună, oamenii chiar repetau fraza la nesfârşit.

În timp ce se făcea tot mai târziu, acţiunea se muta fie în cluburi şi pub-uri, fie pe străzile oraşului, bântuite de găşti de drogaţi. Ne-am plimbat cu scuterul şi cu maşina în miez de noapte, am fugit şi ne-am ascuns de carabinieri, am participat la întrunirea dealerilor de droguri din oraş (deşi nu am înţeles mare lucru) şi toate astea în fiecare noapte. Pentru ei trebuie să fi fost o experienţă distractivă. Pentru mine, flămând şi fără “stimulente” de bună dispoziţie la bord, totul a fost un coşmar. Ziua vizitam muzee şi localităţi pitoreşti, noaptea eram cool şi interlop.

Acum, când îmi amintesc prin ce am trecut în acele zile şi cât de aproape am fost de o lume pe care o vezi doar în filme, pot să răsuflu uşurat că am ajuns din nou acasă teafăr. Mult timp am putut să recunsc mirosul de fum de marijuana şi de multe ori m-am chinuit să uit nopţile din Italia. Scriind lucrurile acestea îmi dau seama cât de ireal sună şi totuşi sunt lucruri trăite de un adolescent neexperimentat.

Se poate ca în comparaţie cu întâmplările trăite de alţii, ceea ce mi s-a întâmplat mie să fie un lucru banal. Însă la câţiva ani de la evenimentele povestite mai sus, sunt fericit că am avut ocazia că văd ceea ce toată lumea ştie şi susţine: drogurile ucid. Îţi ucid relaţiile, visele, aspiraţiile, inteligenţa şi într-un final te ucid pe tine. Gândindu-mă la expresia “I’m cool!” folosită de gazda mea, nu pot să nu las să-mi scape un zâmbet amar şi să repet: “Ca să fii cool, trebuie să fii viu!”

_______________________________________________________________________________________

Acest articol a fost scris ca răspuns la provocarea lansată de Brightie şi ajunsă la mine via Santiaggo.