Întâlnirea aroganţilor

La o abordare generalizant-universală, s-ar părea că există două tipuri de oameni aroganţi: aroganţii plebei şi aroganţii filozofi (sau poeţi). Arogantul plebeu e complexat. Bănuieşte că are calităţi şi chiar le-a constatat de câteva ori. Scopul său este să îi convingă pe ceilalţi de valoarea sa şi, cunoscând într-o oarecare măsură natura umană, adoptă tactica aroganţei. Tactica respectivă dă roade imediate. Întotdeauna se vor găsi câţiva “închinători” la tronul superiorităţii.

Încurajat de aparentul său succes, arogantul plebeu calcă totul în picioare şi ajunge să se creadă un mic zeu. Pe semne că n-a auzit de vorba aceea biblică: “Mândria merge înaintea căderii”. Hotărât să îşi consolideze statutul, el dezleagă un potop de insulte asupra oricui îndrăzneşte să îi conteste meritele. Bădărănia şi mârlănia nu îi sunt străine dar cu toate acestea el este personificarea pildei paiului din ochiul aproapelui.

Arogantul poet şi filozof ştie că este superior. Fie că a ajuns la această concluzie prin raţionamente alambicate cu iz nietzschezian, fie că pur şi simplu o simte, chestiunea nu poate fi pusă la îndoială. De undeva de la înălţimea trăirilor sale poetico-filozofice, el se simte îndreptăţit, uneori chiar dator, să judece, să catalogheze şi să dea verdicte. Nimic nu-i scapă, iar părerile sale acoperă o vastă adunătură de domenii.

Evident că masele de adulatori se strâng în jurul lui destul de repede. Sunt totuşi mai puţini decât ai arogantului plebeu pentru că îi seamănă, iar poeţii au fost întotdeauna mai puţini decât plebeii. Într-o relaţie aparent diplomatică, aceştia se venerează şi se dispreţuiesc în acelaşi timp. Pentru a câştiga simpatia arogantului poet, pentru că de respect nu poate fi vorba, trebuie să munceşti, să-ţi dai silinţa şi să fii talentat. Pentru a pierde această simpatie, nu trebuie decât să te abaţi câteva secunde de la principiile lui.

Într-o zi, undeva într-un parc plin de castani, arogantul plebeu şi arogantul poet-filozof s-au întâlnit. S-au privit scurt şi apoi s-au ignorat. De la adăpostul unei bănci umbrite, cu un zâmbet dispreţuitor pe faţă, îi privea smeritul care nu era conştient de aroganţa sa. El nu aflase încă acel adevăr trist care spune că toţi oamenii sunt aroganţi. Nu ştia că încă de la naştere ne molipsim de acest flagel cu rădăcini în izgonirea diavolului din rai.