Aventuri cu miros de tramvai

În ziua când mi-am început activitatea la noul loc de muncă, viaţa mea s-a schimbat în multe feluri. Unul dintre aceste “feluri” este că am devenit un obişnuit al liniei de tramvai 4. Mă rog, nu doar al liniei ci şi al tramvaiului. De unde nu călătorisem cu tramvaiul de mai mult de 10 ori în viaţa mea, am ajuns să o fac zilnic. La început nu puteam să îmi aduc aminte dacă tramvaiul are uşi pe ambele părţi la fel ca trenul. În cele din urmă am înţeles de ce în unele staţii nu opreau decât tramvaiele care se deplasau în direcţia opusă destinaţiei mele. O altă lecţie deprinsă a fost aceea că uşile nu se deschid dacă nu apeşi pe buton. Asta mi s-a părut foarte ciudat. Când într-un final am învăţat să folosesc BUTONUL, am nimerit într-un tramvai ale cărui uşi se deschideau trăgând de un fel de barieră. OK, am mers o staţie în plus. Şi ce dacă?

Locuiesc la capăt de linie. Lucrul ăsta îmi permite să fac în fiecare dimineaţă un sprint de 100 de metri în timp ce tramvaiul face o buclă pentru a se întoarce de unde a venit. De cele mai multe ori uşile mi se închid în nas şi tramvaiul pleacă liniştit fără mine. Aştept resemnat următorul tramvai care vine cu bonusul eternelor 5 minute de întârziere la locul de muncă. Vatmanii să trăiască!

Mi s-a întâmplat de două ori să alerg mai repede decât o fac de obicei. În zilele respective uşile mi s-au închis tot în nas, dar nasul meu era deja înăuntru. Hotărât lucru însă: ordinea firească a lucrurilor în lume se dă peste cap atunci când eu prind tramvaiul de 8:30. Altfel nu îmi explic de ce de fiecare dată când am făcut-o, tramvaiul a rămas blocat (odată din cauza unui accident, a două oară din cauza unei defecţiuni) în acelaşi loc.

Am o mare nedumerire în privinţa călătorilor din tramvaie. Am observat de la o vreme că toată lumea vânează locurile din dreapta. Cele care nu oferă posibilitatea de a avea un vecin de scaun. Am crezut iniţial că doar bătrânii fac chestia asta. Azi însă am surprins doi adolescenţi sărind brusc din locurile ocupate confortabil şi aşezându-se pe cele “solo”. Să fie oare atât de insuportabil să ştii că este o persoană care stă pe un scaun lipit de al tău? Se transmit mai rapid bolile dacă alegi un astfel de loc? O fi o altă lege nescrisă a tramvaielor pe care nu s-a obosit nimeni să mi-o explice.

Cândva eram mai politicos. În mijloacele de transport în comun nu apucam să stau pe scaun mai mult de două minute pentru că o voce interioară mă convingea să cedez locul unei femei sau unui bătrânel. Vocea însă s-a pierdut undeva pe drum. Într-un fel m-aş duce să o caut dacă aş afla în care tramvai am pierdut-o. În alt fel prefer 25 de minute de relaxare pe scaun în detrimentul unui exerciţiu de echilibristică. Am ajuns chiar să-mi anesteziez conştiinţa cu ideea că “oricum nu vor să stea jos”. Sau “eu sunt mai obosit decât ei pentru am muncit toată ziua”. Ultima dată când am cedat locul pe un scaun, doamna a fost atât de surprinsă încât sunt convins că m-ar recunoaşte şi acum pe stradă. Oare nu merită să fii ţinut minte pentru lucruri bune?

Aş mai avea multe de povestit despre relaţia mea cu tramvaiele dar trebuie să plec. Am programată o şedinţă de antrenament la “alergatul după tramvai”.