Îngrijorarea, mama ei!

Îngrijorarea, infect sentiment! Nimeni nu e imun la îngrijorare. Ea ne strică zile, săptămâni, luni… Ne orbeşte atunci când ar trebui să vedem frumuseţile vieţii şi ne aşterne peste ochi o cortină gri. De la o vreme o acceptăm ca pe un lucru normal, ca făcând parte dintr-un cotidian rezonabil. Este primul pas pe drumul care duce la psihiatrii şi la saloanele de spital în care se tratează bolnavii de ulcer.

Fiecare avem îngrijorările noastre. Unii ne îngrijorăm la gândul facturilor şi al chiriei, alţii la gândul că nu ne permitem ultimul model de Audi. Nimeni nu e scutit. Uneori îngrijorările ne acaparează într-o aşa manieră încât devenim “paralizaţi” în încercarea de a schimba ceva.

Partea cu adevărat nasoală în privinţa îngrijorării e că nu ajută la absolut nimic. Nu câştigăm mai mulţi bani, nu scăpăm de accidente, nu avem relaţii mai bune pentru că ne facem griji.

Azi mi-am stricat singur câteva ore îngrijorându-mă. La o privire obiectivă, se poate spune că aveam dreptate, dar în cele din urmă nu am reuşit să rezolv nimic prin atitudinea mea. Ba chiar mi-am indispus şi soţia. Aşa că mă gândsc serios să mă las de “sportul” ăsta extrem…de inutil.