Mă trezesc la 7 şi un sfert. Dacă nu aş fi atât de dependent de telefonul care mă trezeşte pe bune că l-aş arunca pe geam. Un lucru esenţial de ştiut despre mine: nu sunt o persoană matinală. Urăsc trezitul mai devreme de ora 11. Că tot veni vorba, nici nu mai ţin minte când mi-am permis ultima dată să dorm până la 11.
Aşadar mă trezesc cu mai bine de o oră înainte de a pleca la serviciu. Aşa îmi place mie, să am timp să meditez sub duş, să înfulec ceva de prin frigider şi să mă relaxez cel puţin zece minute în locul prin care toţi trecem cel puţin o dată pe zi.
Nu îmi place că tramvaiul pleacă de fiecare dată de sub nasul meu. Ar fi trebuit să-mi iau maşină când am avut ocazia. În cele 25 de minute în care zac în tramvai, se întâmplă să mai şi ascult radio la căşti (căşti care îmi tot cad din urechi).
La serviciu stau cu plăcere…primele două ore. Pe urmă se întâmplă negreşit câte ceva care să îmi taie tot cheful. Nu intru în detalii pentru că într-un fel îi înţeleg pe toţi şi nu vreau să-i supăr.
Obişnuaim să susţin că m-am născut obosit. Acum am ajuns să mă cred pe cuvânt. Oboseala devine cronică, iar atunci când este combinată cu atitudinea unor oameni total neinteresaţi de ceea ce simt semenii lor, te transformă într-un “pacheţel” de TNT.
Unele lucruri se învaţă mai greu. Sau dacă se învaţă, nu e uşor să fie acceptate. Cât despre mine, am învăţat un lucru. De fapt îl ştiam dar trebuia să îl mai aud de la altcineva. Am învăţat că darurile cele mai bune (ale vieţii şi nu numai), vin ambalate în durere, poate mânie şi de multe ori lacrimi.
Mulţumesc Dianei pentru verbalizarea acestei idei. 
Nu pare sa aduca ceva glorios durerea – poate doar un sfarsit.
In cazul fericit insa, poti anticipa un paradox: transforma definitv.
Nu pare dar de multe ori aduce. De multe ori mi-am adus aminte de unele momente in care am suferit si pe urma m-am bucurat ca nu au mers lucrurile asa cum mi-am dorit eu.