În sfârşit am reuşit să scriu primul articol pe platforma SportVox. Dacă sunteţi interesaţi de un subiect din lumea fotbalului, vă invit să parcurgeţi textul de mai jos şi continuarea de la sursă.

Folosită în exces şi plasată în contexte total nepotrivite, expresia “tiki-taka” nu numai că suferă o ambiguizare treptată, ci riscă şi să devină una dintre cele mai enervante ziceri întâlnite în cotidienele noastre de sport.
continue reading "Diferenţa dintre “na-ţi-o ţie, dă-mi-o mie” şi “tiki-taka”"

Cine a zis că roata e rotundă și se învârte a cam avut dreptate. Pe la începuturile mele blogosferice obișnuiam să îi judec foarte aspru pe bloggerii care își lasă în paragină pasiunea virtuală. Nu a trecut mult timp și iată-mă ținând doar de frumusețe bunătate de blog, căruia îi mai și plătesc hostul. Dar, vorba unui înțelept al lumii virtuale, pentru orice eventualitate, e bine să ai un loc în care să te desfășori. Blogul e al tău și, în principiu, nu te dă nimeni afară din el. Nici măcar în momentele în care ții o lună un titlu greșit și nimeni nu se îndură să-ți atragă atenția.

La fel ca în alte ocazii, mă salvez tot cu o leapșă. Am cerșit-o și am primit-o de la Tomata. Se întâmpla în urmă cu aproape trei luni, iar eu, ca robul netrebnic grăbit să-și îngroape bănuțul de teama hoților, am pus leapșa la păstrare. Lenea e cucoană mare și mai departe cred că ar fi cazul să termin cu avalanșa de clișee și să mă apuc de întrebări și răspunsuri.
continue reading "Titlu anost pentru o leapșă interesantă"

Dacă tot sunteţi prin zonă, să vă dau să citiţi câte ceva. Revin cât de curând cu o leapşă despre cărţi.

Un nou dispozitiv capabil să schimbe viitorul

Umanismul secular sau raţionalismul care sfidează raţiunea

Salvarea vine de la Timişoara

Primul meci de fotbal din România

Prima linie de cale ferată din România

Spor! V-am pupat pe portofele!

Articol publicat în cotidianul regional Ziua de Vest

În drumul ei din Occident spre Orient, tehnologia asfaltării a poposit în Timişoara, la sfârşitul secolului al XIX-lea. Ca urmare a sistematizării socialiste din anii ’70, din prima stradă asfaltată de pe teritoriul actual al României a rămas, însă, doar povestea. O poveste interesantă despre una dintre numeroasele premiere bănăţene.

Amplasamentul străzii ar avea corespodent în zilele noastre partea de nord a Bulevardului General Ion Dragalina. După 1890, Ludwig von Ybl, proiectantul şef al oraşului Timişoara, dorea implementarea unei structuri stradale inelare, care să completeze forma radială a principalelor artere de circulaţie. Pentru atingerea acestui ţel, a fost necesară realizarea unei legături între Palatul Ancora (sediul autorităţii portuare) şi viitorul amplasament al „Josefstadter Bahnhof” (sau Jozsefvaros Indohaz), actuala Gară de Nord. În perioada în care la Timişoara aveau loc aceste modificări de tramă stradală, în Europa Occidentală îşi făcea apariţia o tehnologie de modernizare a căilor de transport asemănătoare celei pe care azi o numim asfaltare. Legăturile nemijlocite ale oraşului cu Occidentul şi deschiderea autorităţilor faţă de nou au determinat adoptarea soluţiei asfaltării la momentul realizării străzii mai sus amintite, în anul 1895. La scurt timp de la finalizarea lucrării, tot în cursul anului 1895, s-a asfaltat şi segmentul stradal care leagă Piaţa Traian de Fabrica de Bere. Este vorba despre partea nordică a străzii Ştefan cel Mare.

De la Timişoara, tehnologia asfaltării s-a extins pe întreg teritoriul României de azi, punând punct încercărilor de îmbunătăţire a infrastructurii prin diverse mijloace, unele mai eficiente (pavări cu piatră cubică), altele mai nefericite (placarea străzilor cu scânduri). În cei 115 ani scurşi de la prima asfaltare, lungimea străzilor astfel modernizate din Timişoara a depăşit 500 de km. Între timp, tehnologia preparării, turnării şi întreţinerii asfaltului a fost îmbunătăţită. La Timişoara, străzile se încăpăţânează, totuşi, să se umple de gropi în fiecare iarnă, semn că, deşi istoria nu a consemnat-o, după prima stradă asfaltată din România, tot aici s-a format şi prima groapă în asfalt.

Din ziarul “Dreptatea”, Anul I, Nr. 204, Timişoara, Marţi 20 septembrie (2 octombrie) 1894.

Din ziarul “Dreptatea”, Timişoara, 1895, Anul II, Nr. 92, Marţi, 25 aprilie.

Între timp s-a ajuns la scena de sex obligatorie în fiecare film. Şi pentru că treaba asta trebuia să poarte un nume, i-au zis… progres.

În condiţiile în care criza economică a afectat grav bugetul local, Primăria Muncipiului Timişoara şi Regia Autonomă de Transport Timişoara au recurs la o soluţie extremă de tăiere a cheltuielilor. Începând din 12 iunie 2010, locul tramvaielor electrice va fi luat de tramvaiele trase de cai. La 111 ani de la punerea în funcţiune a primului tramvai electric de pe actualul teritoriu al României, Timişoara devine încă o dată un oraş deschizător de drumuri. De această dată, se deschide drumul întoarcerii la tehnologia trecutului. Autorităţile locale speră că prin această măsură vor economisi cel puţin 50000 lei în următoarele 6 luni. În vreme ce primarul Gheorghe Ciuhandu a făcut un apel la solitaritate şi la sprijinirea acestor măsuri până la redresarea bugetară, în Timişoara se anunţă mitinguri de protest organizate de liderii sindicatului navetiştilor. Mai multe imagini de la repunerea în funcţiune a tramvaielor trase de cai se pot vedea mai jos.

“Ştirea” de mai sus este, evident, o glumă. Din fericire, încă nu am ajuns într-o asemenea situaţie, deşi vestitorii apocalipsei economice vorbesc demult despre o raţionalizare a consumului de energie electrică. Mă gândeam doar să vă dau ocazia să vedeţi câteva imagini de la “Ziua Transportatorului Public Urban din România”, aşa cum a fost ea sărbătorită la Timişoara. Adică printr-o plimbare a presei şi a curioşilor cu un tramvai tras de cai. Weekend plăcut în continuare! Pentru subiecte de maximă importanţă naţională reveniţi luni.

Simplu, m-am angajat la un ziar. În realitate nu a fost atât de simplu. Mi-am făcut un blog în septembrie 2008 şi i-am zis ideipertinente.wordpress.com. După o lună, timp în care am prins gustul “jurnalului” online, am trecut pe domeniu propriu, dar am păstrat deviza. Aşa s-a născut florinpuscas.ro, “Idei pertinente într-o lume impertinentă – un blog pentru oameni civilizaţi“. Citind acum textele pe care le scriam în urmă cu mai puţin de doi ani, mă încearcă o uşoară senzaţie de ruşine. Formulările logice şi corectitudinea gramatică nu  mi-au fost alături de la început. Subiectele abordate erau şi ele, probabil, destul de puerile.

Totuşi, au existat câţiva oameni care mă citeau. Unii mai şi comentau. Culmea, de bine. Aşa că am mers mai departe crezându-mă blogger talentat şi visându-mă profesionist. Am cunoscut mulţi oameni prin blogul ăsta. Majoritatea oameni faini.  Doar că, obsesia bloggerului, traficul rareori se încăpăţâna să depăşească 1000 de vizitatori pe săptămână, deşi eu scriam zilnic.

Când am împlinit un an de blogăreală, începusem să cred că nu voi ajunge nicăieri cu scrisul, aşa că nu am mai pierdut nopţile în încercarea de a-mi forţa inspiraţia să producă un text pe zi. Atunci a venit oportunitatea numită VoxPublica. Probabil nu simţi cu adevărat ce înseamnă scrisul pe internet până nu ai articole cu mii de citiri. Dar nici critica nu o simţi până nu ai sute de comentarii cu înjurături. Am scris mai rău sau mai bine şi am învăţat multe de când scriu “pentru mogul”.

Acum, la nouă luni de când mă gândeam să mă las de scris (timp în care, aşa cum ştiu cei care m-au mai citit, nu am avut un job), am ajuns să trăiesc din scris. Lucrez la cotidialul regional Ziua de Vest, scriu pe platformele VoxPublica şi SportVox şi pot să spun că există şi joburi pe care le prestezi de plăcere. “Asta-i pohta ce-am pohtit”, vorba cui a brevetat-o.  Nu pot decât, aşa ca un om credincios cum mă găsesc,  să-i mulţumesc lui Dumnezeu. E reconfortant să vezi că lucrurile se leagă, că, privind în urmă, tot ceea ce s-a întâmplat are sens.

Eu sunt un blogger mulţumit, un jurnalist entuziast, un soţ iubit şi un tată fericit. Voi ce mai faceţi?

Bună să vă fie inima dragi cititori ai blogului lui tati. Sunt eu, Matei a.k.a. Bubu Mic. Acum sunt niţel grăbit, dar am vrut să vă spun şi vouă că, după o aşteptare îndelungată, am hotărât să părăsesc cuibul meu din burtică, unul foarte confortabil de altfel. Zis şi făcut, s-a întâmplat vineri, 21 mai, la ora 14. Nu a fost o experienţă foarte plăcută, nici pentru mine nici pentru mami, dar am auzit că o să-mi placă ce o să mai văd pe aici. Sper! Până apuc să vă povestesc mai multe (pentru că acum sunt cam ocupat), vă las o poză cu mine la 24 de ore după naştere. Adică după ieşirea mea la lumină, ca să mă înţelegi, deşi probabil ştiţi ce e aia naştere. V-am pupat! Pa paaaaa!

Am primit o leapşă foto de la Alex. Numai bună pentru a-mi scoate blogul de la naftalină. Alex întreabă de cea mai bună fotografie, noţiune greu de explicat pentru un diletant ca mine. Am ales una dintre fotografiile mele preferate, făcută din avion în vara anului 2008, undeva la mijlocul distanţei dintre Milano şi Bucureşti (eram în luna de miere, ce ştiţi voi). Nu ştiu cât de bine am surprins peisajul. Cert e că, de la înălţimea la care mă aflam, începea să se observe forma curbată a orizontului.

Şi pentru că tradiţia o cere, dau leapşa mai departe către Diana, Alexandra, Alphadog, Tomata cu scufiţă (care Tomata mi-a pasat o leapşă despre cărţi pe care aştept nerăbdător să o fac), Viorica, TyB, Surorile Marx, Raluca şi cine o mai vrea să o şterpelească, de prin blogroll şi nu numai.

Spor!