Se mai întâmplă şi lucruri interesante la Timişoara. Cenaclul K.R.U.G. organizează un concurs literar care se va încheia cu un simpozion pe data de 12 aprilie. Redau mai jos o parte din comunicatul primit pe mail.

K.R.U.G. Simpozion I

Cine suntem?
Cenaclul Literar K.R.U.G.Timişoara

Ce vrem? – Tema Simpozionului I (12 aprilie 2010):
În 2008, Paola Santagostino (doctor psihoterapeut specializat în medicina psihosomaticǎ) propunea prin volumul “Cum sǎ te vindeci cu o poveste” (ed. Humanitas) o terapie mai putin obişnuitǎ, care presupunea ca pacienţii sǎ inventeze un basm – fapt care stârnea procese interioare intense ce aveau puterea de a reflecta afecţiunile pacienţilor (- afecţiuni de care nici ei înşişi nu erau conştienţi).

K.R.U.G. lanseazǎ întrebarea:
Este Paştele un basm inventat, care trǎdeazǎ o afecţiune a umanitǎţii – sau e realitatea negatǎ prin mitul înfǎţişǎrii evenimentului ca basm?

Guide-lines pentru pregǎtirea materialului:
– este de preferat o sintezǎ scurtǎ a pǎrerii proprii cu privire la relevanţa sǎrbǎtorilor Pascale în comunitatea din care facem parte;
– se pot face referiri la tradiţii, obiceiuri, simbolistica lor, variatia şi reinterpretarea lor pe teritoriul ţǎrii şi în diasporǎ;
– se pot face referiri cu privire la diferite concepte emise de Jung despre conştiinţa colectivǎ, modele de manifestare şi tipologii de reflectare a ei în contextul român contemporan;
– materialul nu trebuie sǎ susţinǎ o religie anume, ci o pǎrere personalǎ formatǎ în urma unui mic studiu individual;
– se pot face referiri şi pot fi notate trimiteri la Biblie, folclor, povestiri sau experimentǎri personale ale realitǎţii sau mitului Paştelui.

Regulamentul, condiţiile de desfăşurare şi componenţa juriului le găsiţi pe blogul K.R.U.G.! Succes organizatorilor şi participanţilor!

Nu îl cunosc pe Titu Anghel. Am primit un mail fwd cu un text scris de decanul Facultăţii de Geografie de la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca. Pentru că am studiat acolo şi am avut o relaţie bună cu domnul decan Petrea Dănuţ, mi-am zis că merită să mă opresc din ceea ce făceam şi să văd despre ce este vorba. Titu Anghel este cadru didactic la Facultatea de Geografie. Este grav bolnav şi are nevoie de 70000 de euro pentru un transplant de plămâni care ar urma să fie făcut la o clinică din Viena. Mai multe delatii despre el găsiţi pe blogul “Ajutor pentru Titu Anghel“.

Redau mai jos o parte din textul trimis prin email de domnul decan:
continue reading "Ajutor pentru Titu Anghel"

Pentru că azi e 12 martie, zi cu o oarecare însemnătate pentru mine, o să vă povestesc o întâmplare din ciclul celor care mi-au jalonat cândva traiectoria. Şi pentru că nu mi-am propus să vă reţin prea mult, o să fie o povestire scurtă. În primăvara în care am împlinit 6 ani, darul de a face din orice lucru un potenţial pericol pentru propria mea sănătate mi-a prilejuit o vacanţă de 3 săptămâni în spital. Eram un băieţel firav şi ruşinos şi îmi plăcea să stau cocoţat prin copaci. La cele 17 kilograme ale mele, ai fi crezut că gravitaţia nu putea să-mi facă mare lucru. Totuşi, o aterizare forţată, de la înălţimea unui fag, mi-a pricinuit o frumuseţe de peritonită.

După două zile în care am refuzat să recunosc durerile cumplite care mă chinuiau, am primit premiu o plimbare cu ambulanţa. Cei 40 de kilometri până la spitalul din Oradea mi s-au părut prea puţini. Nu în fiecare zi aveam ocazia să văd un oraş atât de mare. Până şi durerea din abdomen era eclipsată de entuziasmul noului. Era prima dată când făceam o asemenea călătorie doar cu tatăl meu. Chipul său îngrijorat nu reuşea să îmi alunge bucuria unei plimbări într-o lume încă nedescoperită.

Pe vremea aceea nu începusem încă să urăsc spitalele. Priveam fascinat la toată agitaţia din jurul meu. Nu înţelegeam de ce toţi copiii din sala de aşteptare plângeau. Nu m-am speriat prea tare nici în momentul în care am fost dus în sala de operaţie. Tata era acolo şi ştiam că avea să mă aştepte. Când m-am trezit, după câteva ore, eram foarte obosit. Abia am putut deschide un ochi. Stângul. Tata era lângă pat. Timp de câteva ore a stat lângă mine rugându-se ca fiul lui să se trezească şi totul să fie bine. În mai puţin de 10 secunde am adormit din nou.

Când m-am trezit, tata mi-a explicat că trebuie să mă lase singur câteva ore. După câteva încurajări şi îndemnuri de cuminţenie, s-a apropiat de uşă, gata să plece. Ţinând o mână pe uşă, s-a întors să-şi mai privească fiul încă o dată. Cu o voce înăbuşită de teamă i-am zis: “Tati, să nu mă laşi aici!“. Şi nu m-a lăsat. Timp de 3 săptămâni a venit zilnic la mine aducându-mi mâncare de acasă, dulciuri şi jucării. Cu toate că acasă mai aveam două surori şi un frate, în zilele acelea eram cel mai important copil de pe pământ.

———————————————-

Mi-am povestit mie însumi acest episod pentru că azi e ziua de naştere a tatălui meu. Dacă aţi parcurs textul împreună cu mine, nu pot decât să vă mulţumesc. Multe alte asemenea episoade am mai trăit şi întotdeauna tatăl meu m-a sprijinit cum a ştiut mai bine. Ne mai amintim din când în când de acel “Tati, să nu mă laşi aici” şi ni se pare amuzant. Totuşi, de fiecare dată când rememorăm întâmplările, un nod ni se pune în gât şi ne îndreptăm privirile în alte părţi în încercarea de a ascunde o lacrimă.

P.S.: O urare de La mulţi ani merge şi către sora mea Mihaela care s-a născut tot în 12 martie.

*Text publicat pe florinpuscas.ro şi VoxPublica.ro

Cel mai costisitor film produs vreodată. Închipuiţi-vă cât de mare mi-a fost mirarea în momentul în care am realizat că toată povestea era inspirată din viaţa mea! S-ar putea să fie chiar şi din viaţa vostră. Regizorul James Cameron a ştiut totuşi să fie destul de subtil. A preluat de la mine doar ideea principală a filmului, astfel încât nu s-a prins nimeni de unde a născocit o asemenea aventură. Mă cam sperie ideea că am fost observat de la distanţă atâta timp, dar am şi o satisfacţie personală în toată afacerea asta. Doar am ajuns vedetă!

Să vă spun cum am descoperit micul secret al filmului Avatar. Nu a fost deloc uşor, deşi e un film inspirat din viaţa mea. Se întâmplă uneori să îşi auzi vocea la microfon, amplificată şi redistribuită prin zeci de boxe, sau înregistrată pe un suport oarecare. Prima reacţie e una de mirare: „Stai! Chiar aşa sună vocea mea?”. Ei bine, cam asta mi s-a întâmplat şi mie când am văzut Avatar-ul. Am rămas puţin năucit, ca în urma unei senzaţii de deja-vu, şi abia pe urmă lucrurile au început să se lege.

Toată viaţa m-am transpus în diverse „Avataruri” pentru a mă integra. La şcoală, cu prietenii, cu fetele care mi-au plăcut, cu părinţii, la primul job şi la facultate. Mai ales la facultate! Să-mi fi văzut Avatarul din primul an de facultate. Era amuzant, ironic, misterios şi, desigur, inteligent. Nimic nu-l putea atinge. Aş putea spune că îmi confecţionasem un model destul de bun. Apoi a mai fost Avatarul din cămin. Am luat modelul de boboc şi l-am upgradat cu mai multă toleranţă la zgomot, spirit petrecăreţ, capacitatea de a râde la glumele tuturor şi, inevitabil, spirit de conservare.

Pe lângă cele două, am mai avut şi alte Avataruri. Unele mai reuşite, altele mai rudimentare. Le-am folosit cu succes de cele mai multe ori. M-am integrat, m-am bucurat de viaţa de student şi chiar i-am permis Avatarului meu să-şi facă prieteni. Dar, la fel ca tipul din banc, mândru de ceasul său ultra performant dar chinuit de greutatea geamantanului în care îi căra bateria, am ajuns să fiu şi eu destul de epuizat de veşnica navetă între Avataruri.

Aici trebuie să recunosc originalitatea lui James Cameron. Povestea mea, spre deosebire de cea imaginată de el, nu are happy end. Nu sunt dintre cei care trăiesc fericiţi prin intermediul unui Avatar. Şi nici nu cred că există asemenea oameni. Probabil că visăm cu toţii să fim cunoscuţi, acceptaţi şi chiar iubiţi aşa cum suntem. Fără „Avatar”-uri, „Surrogates”, sau alte ciudăţenii văzute în filme dar inspirate din viaţa noastră, menite să ne facă mai interesanţi.

Articol apărut în ultimul număr al revistei Fitzuica.

A fost odată ca niciodată, că de n-ar fi fost, nu s-ar fi apucat “Meer-Tscha” Cărtărescu să descrie fantasme şi să îndruge poveşti de speriat Feţi-Frumoşi şi Cosânzene. A fost un tratat de etnografia zmeilor, în detaliu întocmit şi completat de câteva povestiri de pe vremea când “păianjenii transparenţi lucrau în mină”. Şi dacă mai erau pe faţa pământului oameni care nu credeau în existenţa Zmeilor, după publicarea acestei lucrări ştiinţifice, a devenit clar ca lumina zilei că neamul omenesc nu este singurul dotat cu inteligenţă.
continue reading "O recomandare pe săptămână (6)"

… şi m-am născut şi eu de 23 de ani. Începe 24.

Scurtă introducere

Avem motive să ne aşteptăm la un cutremur devastator în România? Părerile specialiştilor sunt împărţite. Între moderaţie şi convingere statistică, toate părerile au ca punct de plecare caracterul impredictibil al seismelor. Dacă unii ne liniştesc, alţii sunt convinşi că e doar o chestiune de timp până la o reeditare a episodului ‘77. Nu vorbim aici despre pretinşii specialişti care se perindă pe la emisiunile moderate de Dan Diaconescu. Am avut de câteva ori ocazia să ascult părerile mai multor profesori universitari în legătură cu mişcările seismice din zona Vrancea. Să o luăm băbeşte, pe înţelesul tuturor.

Citeşte continuarea pe VoxPublica.

Până acum vreo 200 de ani, lumea era un loc mult mai urât mirositor decât în prezent. Vreme de sute de ani, din colibele ţăranilor până în palatele împărăteşti, duhoarea era la ea acasă. Regina Elisabeta I a Angliei se considera pe sine un model în ceea ce priveşte igiena personala. Susţinea că face baie la fiecare 3 luni, indiferent dacă are nevoie sau nu.
continue reading "O recomandare pe săptămână (5)"

O să vă povestesc pe scurt ce mi s-a întâmplat în dimineaţa unei zile de vară a anului 2002 şi evenimentele incredibile care au urmat. Aveam 15 ani şi eram în vacanţa de vară dintre clasele a IX-a şi a X-a. Dormeam în fiecare zi până aproape de ora prânzului, cu excepţia zilelor când mă trezea tata de dimineaţă ca să-l ajut la munca din gospodărie. În dimineaţa aceea mă trezisem de bună voie pe la ora 10. Avusesem un somn agitat şi, spre dimineaţă, mă chinuise un vis urât de genul celora care par reale chiar şi după ce te trezeşti.
continue reading "O recomandare pe săptămână (4) – Incredibil dar posibil"

Uneori sunt o catastrofă. Una masculină, evident. Dacă ar exista un dicţionar ilustrat de antonime, la antonimul expresiei “self-management” ar trona, mare şi fericită, poza mea. Dacă la capitolul punctualitate fac progrese, mai ales de când vând publicitate online (sau mă rog, încerc să vând), când vine vorba de respectarea termenelor mă exasperez chiar şi pe mine însumi. De exemplu, am de scris un text despre Timişoara pentru Artistu. Sunt deja 3 luni de când l-am promis. Am mai promis şi un text pentru revista Fitzuica şi trag în continuare mâţa de coadă (tot o figură de stil pentru că nu aş suporta să ţin o pisică pe lângă mine toată ziua). La acestea aş mai putea adăuga alte chestii în care m-am băgat (sau, mai exact, am zis că mă bag) şi nu am realizat nimic: blogul Choose to speak, sportlocal.ro şi chiar literatura pusă pe hold până într-un moment imaginar în care presupun că o să am timp şi inspiraţie să mai scriu câteva povestiri, cât pentru un volum acolo, ceva.

Cam asta e situaţia în momentul de faţă, în caz că treceţi pe aici şi vă întrebaţi unde a dispărut consecvenţa postărilor mele şi stilul care m-a însoţit timp de un an în activitatea blogosferică. E tot acolo, undeva. Pus pe hold de mult mai pragmatica şi, uneori, încrâncenata activitate de pe VoxPublica.

Şi ca să nu ziceţi că nu v-am umplut sacoşa de link-uri (şi paranteze), poftiţi de citiţi şi un interviu (sau ce o fi) pe care l-am acordat (ce pompos sună!)… cui i l-am acordat? Nu mai ştiu. Vedeţi şi voi pe twitter.i3.ro. Un weekend plin de paranteze plăcute vă doresc!